„Plângi ca o Magdalenă“

Această expresie apare în mai multe limbi din spațiul european și provine din reprezentarea clasică a Mariei Magdalena drept bocitoare a lui Iisus. Și nu numai: mai mulți specialiști în teologie creștină evidențiază faptul că Maria Magdalena are un rol crucial în Evanghelii cam din momentul în care se anunță moartea tragică a mântuitorului Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu al Sfintei Treimi – și apoi în relatările despre învierea sa.

Imaginea unei femei îndurerate ținând un borcan cu ulei pentru ungere este cea mai caracteristică reprezentare a Mariei Magdalena în picturile renascentiste timpurii.

De curând, căutând mai des compania Mariei Magdalena, inspirată de Monika Puiu, am deschis o lucrare din 2015 scrisă de Margaret Merisante, Ph.D. care face o paralelă interesantă între figura Magdalenei bocitoarea și cea a lui Isis, magiciana (Tears and Fragrance for the God’s Death and Resurrection: The Funerary Syncretism of Mary Magdalene with Isis). Lucrarea evidențiază cum Maria Magdalena apare în evangheliile Noului Testament pentru a conduce pregătirile pentru moartea lui Isus, pentru a conduce rituri de înmormântare pentru el, jelirea lui și pentru a participa la învierea lui ulterioară. Din punct de vedere mitologic, acțiunile ei ne amintesc de zeiță egipteană Isis – în special în rolul funerar și în ritualul de înviere a zeului Osiris.

Dacă folclorul zilelor noastre ne-a obșnuit mai mult cu Isis ca icoană a feminității, eventual și magiei, ca să îi înțelegem rostul mitic ar trebui să ne raportăm la numele ei: Isis sau A set înseamnă cunoaștere. Isis este cea care știe, dincolo de granițele obișnuite a ceea ce percepe simțul comun (printre altele acesta este și motivul pentru care magia ei este atât de puternică). Așadar prin cunoașterea ei profundă și magică Isis merge până la originile creației și dă viață trupului ucis și îmbucătățit al fratelui și iubitului ei Osiris – zămislește un fiu cu el, care va stăpâni pământul, iar pe Osiris îl lasă domnitor al lumii subpământene.

Dacă facem paralela, este acelelași destin pe care unii gnostici (literal „cei care știu“, iată) îl atribuie Mariei Magdalena.

Cultul activ al lui Isis pare să se extindă din mileniul al patrulea î.Hr. până la aproximativ 350 d.Hr. Specialiștii afirmă că Isis a devenit cea mai proeminentă zeiță din întreaga regiune mediteraneană și din Orientul Apropiat, din secolul al III-lea î.Hr. până în secolul al III-lea e.n.

În mod simbolic, două dintre cele mai strălucitoare „stele” de pe cerul nostru – Venus și Sirius – o reprezintă pe Isis. În fiecare iulie, înălțarea elicoidală a lui Sirius, adică puterea lui Isis, anunță ridicarea apelor de inundații ale Nilului, prin care harul reînnoitor al lumii a domnului Osiris mort și înviat urma să fie împrăștiat asupra pământului.

Osiris a fost ucis de fratele său Set, care l-a păcălit să se întindă într-un sarcofag de cedru. Set a închis capacul în cuie și a trimis sicriul de cedru din Nil în Marea Mediterană. După o călătorie lungă, a ajuns să se odihnească pe malul Byblosului. Acolo un arbore de de smirnă parfumat a crescut chiar în jurul sarcofagului, ascunzându-l vederii – și pe Osiris odată cu el. Acest arbore de smirnă a fost apoi tăiat și transformat într-un stâlp pentru palatul regal din Byblos.

Auzind de moartea lui Osiris, Isis, sora și soția lui și-a tăiat imediat o șuviță de păr, a îmbrăcat hainele de doliu și a pornit plângând în căutarea sarcofagului. Vederea ei mistică a făcut să îl găsească în Byblos. Însă era închis în stâlp și aici Isis îl bocește până îl trezește, chemând-o alături pe sora ei Nephtys. Iată cum apare bocetul lui Isis:

Iată una dintre versiuni, conform Papirusului de la Berlin:

“Vino în casa ta”, spune Isis îmbrățișând picioarele lui Osiris.  “Privește-mă, sunt eu, sora ta pe care o iubești, nu te îndepărta de mine. Vino în casa ta, când nu te văd inima mea plânge după tine, ochii mei te caută, alerg pretutindeni ca să te văd. Vino la iubita ta, Ființă Bună, vino la sora ta; o, tu, ce ești cu inima oprită, vino spre casa ta, te strig și plâng până la cer… Mă auzi tu oare? Sunt sora ta, pe care-ai iubit-o pe pământ: tu nu iubești pe nimeni alta.”

Și altă versiune a bocetul lui Isis, plângând lângă trupul adormit:

“Am traversat mările, am mers până la capătul pământului, căutând locul unde era domnul meu – l-am găsit pe înecatul pământului de primăvară… degetele meu i-au îmbrăcat trupul gol, i-am îmbrățișat membrele… Am suflat în nările sale ca el să trăiască și gâtul lui să se deschidă, în această noapte a Marelui Mister” (Moret, p. 22)

Acolo, ea și-a împărtășit harurile femeilor reginei, împletindu-le părul și îngrijindu-le. Femeile s-au întors la regină cu parfumul lui Isis emanând din părul și trupurile lor. Astfel regina a știut că însăși Isis este acolo (în mistica egipteană zeii se cunoșteau după mirosul lor – noi am spune, în zilele noastre, „emanație“ sau „energie“). Așa că regina din Byblos a invitat-o ​​pe Isis la palat, iar Isis a cerut ca stâlpul să fie tăiat pentru a îndepărta sicriul. Osiris în sarcofagul său a fost adus înapoi în Egipt cu ajutorul vântului puternic, pe care Isis l-a poruncit cu respirația ei parfumată.

L-a ascuns în delta mlăștinoasă a Nilului în timp ce aduna mirodenii, rășini și uleiuri. Set însă a descoperit trupul ascuns al lui Osiris, l-a tăiat în paisprezece bucăți și le-a răspândit pe tot pământul. Plângând, Isis și sora ei Nephthys au recuperat cu grijă bucățile din trupul lui Osiris, l-au asamblat cu ajutorul feșelor și rășinilor și l-au pus într-un mormânt. Nu au găsit însă falusul lui Osiris, care se pare că a fost mâncat de pești – în ritualul ei de unire cu Osiris, care a urmat, Isis a fost nevoită să îl înlocuiască cu un falus magic de aur – astfel se susține ideea virginității lui Isis, care l-a dobândit pe fiul ei Horus prin magie personală).

În cele din urmă, sub formă de păsări (rândunici sau lăstuni sau șoimi, după alte traduceri), Isis și Nephthys au suflat viață peste trupul lui Osiris și acesta a înviat prin dragostea și magia lui Isis pentru a deveni Regele etern al Cerului și Stăpânul lumii interne sau subpământene a Egiptului.

 

Ce au în comun Isis și Maria Magdalena?

– Parfumul, mirodeniile scumpe, mirul, ungerea – este cunoscută „risipa“ Magdalenei care unge pe Iisus cu cel mai scump mir – „în loc să dea acești bani săracilor“  – spune Iuda Raționalul

– Ca soră și iubită a lui Osiris, Isis își asumă și riturile zeiței morții. În povestirile biblice, acesta este rolul mitic principal al Mariei Magdalena. Amândouă îl plâng pe conducătorul mort și îl readuc la viața veșnică ca zeu înviat al lumiii subpământene.

 

În iconografia mormintelor egiptene, surorile Isis și Nephthys sunt reprezentate atât în ​​interiorul cât și în exteriorul fiecărui sicriu, în aşa fel încât braţele lor deschise primesc  capul şi picioarele defunctului. Cele două zeițe erau numite protectoare ale morților și primitoare ale sufletului.

Această poziție rituală a zeițelor surori este apoi oglindită de Maria Magdalena, care unge cu ulei scump și parfumant picioarele și capul lui Isus.

Ceea ce a creat această narațiune simbolică a fost o puternică descendență mitologică care a legat perfect conducerea divină, religioasă și politică a cerurilor (Isis), a lumii subpământene (Osiris) și a pământului (Horus/Faraonul) – iar aici nu ne putem împiedica să evocăm imaginea zeiței Hekate, reprezentată la răspântii sub formă de stâlp – Hekateion – și ca o zeiță cu trei capete privind în trei direcții geografice, dar care simbolizează cele trei tărâmuri: cerul, pământul și lumea subpământeană.

Pe măsură ce Egiptul a trecut de la stăpânirea regilor săi nativi la Ptolemei, Isis a devenit o zeiță oficială a noului cult de stat. Isis „s-a infiltrat în lumea greco-romană” și s-a „identificat cu alte mame divine primordiale ale Asiei Mici. Se pare că fervoarea elitelor dar și a publicului față de Isis și Osiris a fost atât de puternică în Marea Mediterană și în regiunile învecinate, încât „în timpul primelor două secole ale erei noastre Isis și Osiris erau cele mai populare și răspândite dintre zeitățile non-grecești. Poate că nu întâmplător, primele două secole ale erei noastre au corespuns și perioadei nașterii, ascensiunii și căderii lui Isus din Nazaret, împreună cu începutul creștinismulu. Unii savanți au sugerat că legenda emoționantă a lui Hristos Răstignit și Înviat era potrivită pentru a aduce un nouă căldură și umanitate vechilor motive ale îndrăgitelor cicluri ale divinității care trece prin moarte – aici se numără Tammuz, Adonis și Osiris. Din păcate, în mitul creștin al lui Isus ca zeu care moare și învie, Maria Magdalena a fost separată în mod ciudat de legăturile ei mitologice antice cu Marea Zeiță care contribuie la ritualul nemuririi (Ishtar, Diana, Isis).

Despre corespondența între Isis și Maria a scris Rudolf Steiner, referindu-se la adevăruri revelate. Din punctul de vedere al mitologiei și iconografiei, apropierea lui Isis de figura Mariei fecioara este la îndemână prin intermediul icoanei figurii materne cu pruncul și mai ales prin ideea de virginitate (unirea lui Isis cu Osiris este magică și nu fizică). I se adaugă și iconografia de tip Pieta – unde ne putem întreba dacă de fapt rolul feminin nu aparține de fapt Magdalenei, deoarece ea este cea care împlinește riturile funerare.

Magdalena este

– cea care îl unge pe Isus, dându-i titlul de christós (care înseamnă chiar unsul);

– cel mai consecvent și constant martor la răstignirea și înmormântarea sa, principala bocitoare și prima martoră a învierii.

Rolurile lui Isis și ale Mariei Magdalena ca zeițe a morții se corelează cu o serie de elemente:

• Atât Isis, cât și Maria Magdalena, sunt înfățișate ca iubitele zeului muribund și înviat.
• Amândoi adună cadavrul zeului lor, plâng abundent pentru el, se alătură surorii lor

pregătește-l pentru înmormântare și recunoaște-l când va învia.

• Ca parte a procesului de înmormântare, Isis și Maria Magdalena își ung fratele/iubit cu uleiuri parfumate, rășini și condimente.
• Ambele sunt primele martore ale transformării zeului trecut prin moarte (regalitatea lui Osiris în lumea subpământeană, respectiv învierea lui Isus).

Concluzia autoarei studiului este că Mariile (Fecioara Maria, Maria Magdalena și Maria din Betania/Maria, soția lui Cleophas) ​​reprezintă împreună mama, iubita și sora ca o figură mitologică tripartită, în timp ce în mitologia egipteană, Isis singură le reprezenta pe toate trei.

Maria Magdalena îndurerată, cu uleiurile ei pentru ungere și mirodeniile în mână, este cea care

este martor și întristează la dispariția trupului lui Isus, cel care îl vede ca pe un zeu înviat și, în cele din urmă, cel care proclamă acea înviere ucenicilor săi. Fiecare dintre aceste acțiuni oglindește în plus mitul lui Isis în rolul ei funerar.

Noul Testament despre ungerea lui Isus:

1. picioarele lui Isus sunt spălate cu lacrimi și unse cu un unguent scump de nard conținut într-un borcan de alabastru, de către o femeie plângătoare fără nume, despletită. Părul despletit este caracteristc riturilor egiptene de doliu: toate bocitoarele egiptene sunt despletite, după ce ritualul începe cu tăierea unei șuvițe.
2. a doua ungere a lui Iisus, din nou cu nard scump purtat într-un borcan de alabastru, de data asta pe cap, de către o altă femeie fără nume (sau Maria din Betania), i-a fost aplicată la cap. Această ungere a fost săvârșită în felul în care se declară un christós, adică un rege uns, un profet sau un ales al lui Dumnezeu.

În erudiția biblică și în imaginația populară, fiecare femeie care unge a fost declarată o Maria: fie Maria Magdalena, Maria din Betania, fie ambele. Când ucenicii protestează împotriva ungerii de către o femeie, Isus îi dojenește: „femeia a uns trupul meu cu mir și a făcut-o pentru înmormântarea mea“.

Artefactele și iconografia egiptene demonstrează că riturile lor de înmormântare foloseau cantități mari de rășini și condimente parfumate. Literatura lăsată de papirusuri arată ce important era mirosul pentru imaginația erotică a vechilor egipteni – identitatea unui zeu este dezvăluită prin parfumul pe care îl emană – ceea ce ar echivala cu ceea ce înțelegem noi drept „energia emanată“ „lungimea de undă“ „vibrația“. Osiris a fost învelit în sarcofag de ​​cedru, peste care a crescut un arbore de smirnă – rășinile emanate de acești copaci sugerează eternitatea.

Isis însă, mai mult decât oricare alt zeu sau zeiță, întruchipează parfumul în sine. Ea emană parfum prin respirația ei, atingerea ei, controlul ei asupra vântului pământului și prin fâlfâitul aripilor ei de pasăre.

Cele trei Marii par a fi transpunerea lui Isis și a lui Hekate Trivia. Mitul își caută calea naturală spre a fi trăit și se mută acolo unde potențialul de credință este mai mare: lumea elenistică murea, creștinismul era în ascensiune, deci mitul a fost încorporat în mitul creștin.

„Eu o simt pe Maria Magdalena ca pe o prezență vie, ca o femeie care mă impresionează profund, dar pe Maria Fecioara nu o simt“, mărturisește Monika.

De fapt, care este natura zeilor (respectiv sfinților) și de ce se transformă?

Zeii, ca și planetele se pot traduce în limba noastră de azi ca „influență energetică“ sau transformare a spiritului. Spiritului cui? Tocmai, al tău în cel mai înalt grad și al tuturor în cel mai înalt grad – stai concentrat pe o figură divină până ce vei realiza că vorbim despre unul și același lucru.

De ce se transformă? Din două surse:

– una este strict politică – poate a se conforma/adapta/modela pe cerințele învingătorilor – unii zei își schimbă numele, alții supraviețuiesc sub forma unor atribute adăugate zeile învingătorilor etc – acest gen de transformare politică poate să despartă figura mentală de substratul ei transcendent, așa că nu mai simțim aproape nimic pentru figura respectivă

– cealaltă este mult mai subtilă și mai greu de pus în evidență: sunt mișcările sufletului lumii – iar ele dau coerență transformărilor și susțin credința care la rându-i mișcă sufletul mai departe

Câteodată transformările sunt duble, vin și dintr-o parte și din cealaltă.

Explorarea zeificării s-a numit cândva teurgie, văzută azi ca o ramură soft a magiei. Mai corect ar fi însă să spunem că de fapt magia este o formă degradată sau deturnată a teurgiei.

Teurgia își propune chiar schimbarea lumii prin credință, pe fondul unei receptivități speciale la mișcările sufletului lumii, concretizate prin ceea ce se numește „divin“ sau „divinitate“. Teurgul crează „zei“ prin credința sa, pentru ca potențialul credinței să fie folosit pentru a mișca sufletul lumii în direcția în care teurgul a sesizat că poate merge.

Este un gest fundamental diferit de „idolatria“ magică dar și de manipularea politică a maselor prin credință. Se înțelege că o atare practică nu are cum să coexiste cu practici ale puterii monoteiste, deci a sfâșit imediat în câmpul demonic al magiei.

În centrul teurgiei, așa cum o găsim conceptualizată în era post-platonică a ceea ce s-au numit Oracolele Chaldeene, se afla chiar figura Hekatei, ca suflet al lumii. Vom afla mai multe despre Isis-Maria-Hekate-Sophia într-un articol viitor.