Nuntă în cer: despre Sânziene și rituri de solstițiu
Dacă la prima sărbătoare de foc a verii, creștinizată ca Pogorârea Sfântului Duh, ritualurile înfățișau nebunia solară și nebunia pământului aflate în conflict, la Solstițiul de Vară cele două nebunii sunt gata să nuntească
De ani buni, noaptea de Sănziene a cunoscut un spectaculos reviriment în imaginarul public de la noi. Puțini își mai amintesc de Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, dar drăgăicile și sânzienele sunt pe buzele tuturor. Re-păgânizarea nu este deloc ceva izolat și tipic peisajului nostru: în toate societățile post-creștine, odată cu îndepărtarea de credința ritualizată sub oblăduirea bisericii potențialul de credință al omului se reinvestește în încercarea de re-vrăjire a realității.
Când creștinismul s-a instaurat ca religie dominantă peste credințe pestrițe și păgâne, el a folosit solul fertil al acestor credințe – a căror putere naturală și perenă nu putea să nu o recunoască -pentru a-și planta sfinții și sărbătorile.
Nașterea miraculoasă a Sfântului Ioan Botezătorul și Proorocul, înaintemergătorul Domnului (aproape la fel de miraculoasă ca și nașterea Domnului, de la Solstițiul de Iarnă) a fost plasată chiar în miracolul nopții în care se deschid cerurile, noaptea solstițiului de vară.
Este noaptea cea mai scurtă, al cărei yin misterios se dedică celui mai grandios dintre yanguri: soarele ajuns la maximum, astrul zilei celei mai lungi. Aceasta este nunta sacră, nunta în cer, premisa fertilitățiI.
În toată Europa, ritualuri feminine magice sunt legate de acest moment de cumpănă a anului care este solstițiul de vară. Deși slăbirea participării la ritualurile bisericești a reaprins interesul pentru ritualuri precreștine peste tot, nu toată lumea vizează ritualuri, magie și nemurire, ci mizele sunt mult mai lumești. În România până mai ieri dominată de tabuuri sexuale cvasimedievale și de pudibonderii de aceeași sorginte medievală, deghizate însă în severitate comunist-tovărășească, celebrarea sânzienelor se transformă într-o celebrare a sexualității feminine dezlănțuite.
Dansul Ielelor, nebunelor care fură mintea oricărui privitor de sex mascuilin, poveste mitologică despre care Mircea Eliade ne arată că o putem regăsi, în diferite variante, în toată lumea, exercită o fascinație egală și asupra imaginarului feminin de azi.
Nu putem ști cu exactitate câți bărbați rămân nebuni de vraja irezistibilă a mândrelor goale – însă ceea ce este cert este că dragile și drăgăicile noastre sunt fascinate de ideea de a fi nude mândre, zâne și stăpâne pe mintea și trupul câte unui Acteon rătăcit. Ca urmare, mai tinere, mai nurlii sau mai mult visătoare decât nurlii, suratele noastre de azi îmbracă mândre cămașa cu altiță și readuc la viață drăgăcile, sânzienele și dianele/zânele de odinioară, identificându-se cu ele și încercând un plonjon în timpul mitic al poveștii, dar și în cronologia unui sat și spațiu idilic ce nu mai existâ și într-o feminitate preistorică care le restituie apartenența la natură și viață.
Drăgăicile își trag numele din slavonă. Dimitrie Cantemir descrie procesiunea rustică a drăgăicii, pe care o asociază cu zeița romană Ceres: fata care o întruchipează este cea mai mândră și frumoasă și poartă cunună de spice. „Fetele de la țară ale moldovenilor sunt foarte dornice de o asemenea cinste, deși o tradiție neîntreruptă spune că aceea care a jucat rolul de Drăgaică nu se mai mărită trei ani.“
Dar numita zeiță romană Ceres stătea și ea pe solul unor culte ale naturii care au precedat cu mult imperiul și chiar practica agriculturii. Acestui ritual de zi, solar, îi corespunde un ritual nocturn. Ziua Drăgaica se împodobește cu florile galbene cu același nume, pe care le-a cules cu suratele ei la miezul nopții.
Drăgaica face parte din neamul Ielelor, ca și Rusaliile. De fapt cuvântul Iele (Ele) se referă la entități feminine divine sau semidivine, care nu se vor nici văzute și nici numite (de aceea li se spune generic Iele) – ca reprezentare a ceea ce are mai obscur și mai divin feminitatea. Acestor entități le se atribuie adesea văluri sau aripi. La fel și drăgaica de zi, descrisă de Cantemir: „Întinzând mâinile și punând maramele în băiata vântului, încât pare că zboară, Drăgaica se întoarce de la câmp acasă, străbătând cu cântece și dans toate satele“
Vălurile și maramele amintesc și de dansul cu șapte văluri al Salomeei, frumoasa fiică a Irodiadei despre care Biblia consemnează că a provocat tăierea capului Botezătorului.
Călătorul italian Antonio del Chiaro scrie că în urmă cu câteva secole în Țara Românească drăgăicile dansau cu săbii în mână – el le asociază cu Irodiada, care a cerut capul Sfântului, iar Mircea Eliade o numește Irodiada pe regina zânelor căreia îi cere starostele călușarilor ocrotire de Rusalii.
Sânzienele își trag numele, ne spune Mircea Eliade, de la un cult al zânelor numite Santae Dianae – este un cult lunar, nocturn. În mitologia greco-romană, Diana este zeița stăpână a naturii și a animalelor – se spune că păstorul Acteon care a văzut-o goală la scaldă în lumina lunii și-a pierdut pe loc mințile – sunt ritualuri nocturne tipic feminine de la care bărbații trebuie îndepărtați cu cea mai mare strășnicie: ritualuri de fertilitate, de care are nevoie întreaga natură în acest moment al înfloririi și recoltei.
Comments (1)
[…] Nuntă în cer: despre Sânziene și rituri de solstițiu […]