De vreo 20 de ani, de când a fost introdus la noi via Hollywood și necesități de marketing (respectiv pentru a crea o nouă ocazie pentru consumul de masă) Halloweenul a rămas la fel de lipsit de consistență și de străin.

De ce?

Deoarece la români cultul strămoșilor de Ziua Tuturor Sfinților (30 octombrie) este mai degrabă prietenos și incluziv. Sărbătoarea Luminația, care se ține în noapte de 30 octombrie în zona Ardealului, și care pare a fi cea mai asemănătoare cu un festival al morților, este de fapt un eveniment de familie în care cei vii și cei răposați se întâlnesc sub semnul luminii. Cel mai aproape de ea se află sărbătoarea Dia de los Muertos din Mexic, unde întâlnirea cu sufletele răposaților are ceva mai degrabă vital și vesel. Apotropaic, s-ar spune. Și este fără îndoială apotropaic, dar tocmai asta au în comun cele două sărbători, pe care secolele le-au adus la un un nivel remarcabil de seninătate.

Mai este un motiv pentru care Halloweenul a rămas fără niciun ecou în imaginarul românesc (și s-a limitat la ecouri câteodată usturătoare în buzunarele părinților obligați de instituțiile școlare să cumpere costume standard „înspăimântătoare“ sau „drăcești“ pentru copiii lor, care ajung să coste câte-o mică avere). De secole bune (cel puțin), românii au Halloweenul lor, sărbătorit cu o lună mai târziu față de data stabilită de calendarul oficial pentru Halloween sau Ziua Tuturor Sfinților: este Noaptea Sfântului Andrei, zis și cap de iarnă.
De ce este Noaptea Sfântului Andrei Halloweenul românesc aflăm din modul în care se sărbătorește.
Cât de vechi îi sunt rădăcinile putem doar deduce ulterior, folosind mai multe izvoare diferite, atât de puține încât putem bănui că fiecare a îmbogățit fondul de legende cu cel puțin o idee.
Să pornim deci de la fapte atestate istoric și etnologic… și să mergem dincolo de ele!

Pe tot teritoriul României Sfântul Andrei este cunoscut drept Cap de iarnă sau Sărbătoarea usturoiului. Este apogeul unui timp al lupilor, strigoilor și moroilor care începe cu Ovidenia (21 noiembrie).
„Moșii din satu’ nost puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini și spini în prag la căși și grajduri să nu intre moroii, că se credea că vin șî să înțapă…ș-apoi pleacă… da vezi că Satana-i șmecher (sic!) intră pă fereastră ori prin pod…șî face tăt rău…acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede…” (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român).

Pentru a îndepărta strigoii, încă din ziua de Ovidenie, țăranii începeau să poarte la cingătoare sau în sân plante apotropaice, puneau mărăcini la poartă și ungeau cu usturoi toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn.

Esența activității apotropaice a usturoiului este rezumată integral și genial de una dintre consemnările lui Tudoie Pamfile:

„Ai mâncat usturoi?“ întreabă moroiul. Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează”.
Analizând practic toată povestea ne dăm seama că nu are un sens obișnuit. Orice om care a mâncat vreodată usturoi știe că nu are niciun sens să afirmi asta, deoarece toată lumea știe că ai mâncat usturoi de cum ai deschis gura! Deci, dacă usturoiul ar avea puterea reală de a-l îndepărta pe moroi, atunci acesta ar trebui să fugă de îndată ce mâncătorul de usturoi deschide gura. Totuși, efectul este contrar! Cel care se laudă câ a mâncat usturoi, deci trădează faptul că a crezut în puterea fizică a acestei plante sacre de a îndepărta strigoiul, va fi pedepsit de acesta. Dimpotrivă, cel care nu deschide gura, rezistă acestei tentații de afirmație pozitivă a credinței sale în magia concretă a usturoiului, dă dovadă de putere interioară, iar aceasta este puterea care îndepărtează moroiul și scapă omul de pedeapsă. Cu alte cuvinte, nu e important dacă ai mâncat sau nu usturoi, ci e important să crezi în puterea ta și să nu conversezi cu ființe cu care dialog nu există, așa cum sunt strigoiii, entități pentru care cea mai potrivită expresie nu vine totuși din spațiul românesc, ci din limba franceză: revenant, respectiv: cel care se întoarce, ceea ce se întoarce, la limită, karma.

Perioada calendarului sacru care începe cu Ovidenia este o perioadă în care lumile încep să se întrepătrundă, iar cei care nu au murit cum se cuvine se întorc la cei vii, cu revendicările lor. Această perioadă culminează cu Noaptea Sfântului Andrei.

Este noaptea când se spune că se deschid mormintele, se aud vocile răposaților și oamenii pot înțelege limba fiarelor, în special a lupilor. În noaptea Sfăntului Andrei, toate animalele, dar mai cu seamă lupii, încep a vorbi cu grai de om, spunând lucruri de-a dreptul înfiorătoare. Nu e indicat să umbli noaptea, deoarece glasul lupilor te poate sminti și/sau transforma în vârcolac.

Este o noapte de cumpănă în care oamenii sunt chemați să păstreze integritatea spirituală și fizică a lor și caselor lor, împotriva uneltirilor de pe alte lumi. De aceea adesea oamenii se adunau în case și făceau noapte albă, păzând pe făcătorul de minuni și pavăza creștinilor: am numit aici usturoiul. Petrecerile de păzit al usturoiului se transformau în adevărate revelioane, cu muzică, dans, mâncare și băutură din belșug. Știindu-se că toate spiritele rele se tem de usturoi, toate locurile de acces în casă se ungeau cu usturoi din belșug: pragul casei, tocurile ușilor și ferestrelor erau tratate din belșug cu mujdei. În această noapte nimeni nu iese din casă, indiferent ce crede că aude, ci, ungându-se cu usturoi și pe corp sau pe frunte, în piept, pe spate și pe la încheieturi, oamenii veghează în casă usturoiul. Se preparau băuturil ritualice cum e covașa și mâncăruri ritualice “Colacul Sfântului Andrei” și „Turta Sfantului Andrei”.

Tradițiile consemnează mese îmbelșugate și mult alcool, exact ca în Noaptea Anul Nou când tot ce a strâns ca reziduu anul vechi trebuie dus în labirintul uitării dat de alcool și excesul de mâncare. Între timp, paradoxal, dar tocmai de asta excepțional, așa cum se întâmplă la toate sărbătorile, atenția noastre va fi orientată, purificată și spiritualizată, spre tot ceea ce are de oferit Anul cel Nou.

Totuși, ritualuri asemănătoare legate de Noaptea Sfântului Andrei se întâlnesc în tot spațiul nord-european, mai ales slav, ceea ce ne poate face să bănuim că sărbătoare este mai veche, iar acest Saturn dacic a adunat în siajul său credințe care țin de transformările cerului din acest spațiu european.

Fetele profită de acestă noapte căreia azi i-am zice cuantică și-și văd de ce le interesează, respectiv de vrâjile de ursit – sunt numeroase astfel de vrăji atestate în această zi magică.

Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut: „Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura, apă neîncepută. La turtă se pun în aceeaşi măsură apă, sare şi făină, măsurându-le cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va veni în vis să-i dea apă pentru stâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta”.

E noaptea când umblă lupii, atât cei adevărați, cât și lupii vrăjiți, pricolicii, suflete de morți neliniștitți transformate în lup. Atacul lor poate transforma omul viu în lup. În plus, se mai spune și că unii oameni vii au darul acesta, de a se transforma în pricolici și de a bântui în noaptea de Sfântul Andrei, făcând blestemății și transformând și alți oameni în pricolici. S-a discutat mult despre acest ultim fenomen, licantropie – consemnat în mai tot spațiu european de altfel.

Timpul care se va scurge între Sfântul Andrei (30 noiembrie) și Solstițiul de iarnă sau Ziua renașterii luminii sau Crăciunul a căpătat ulterior numele de Advent – este un timp de post sau purificare, lăsat să treacă între revendicarea umbrelor și trezirea Soarelui, un timp dedicat organizării victoriei Soarelui, după ce oamenii nu s-au lăsat intimidați de duhurile rele și viața nu s-a lăsat intimidată de moarte. Se suprapune parțial peste ideea de saturnalii romane.

Dincolo de dimensiunea înspăimântătoare a zilei de vârf a activității demonilor întrezărim o dimensiune sacră extrem de importantă: strâșnicia interdicției de a ieși afară în Noaptea Sfântului Andrei indică faptul că se petrece atunci ceva foate important și sacru, unde profanii chiar nu au ce căuta. Ce se întâmplă? Putem găsi răspunsul chiar în conținutul folcloric, dacă trecem dincolo de dimensiunea „demonică“ a licantropiei.

Se întâmplă transformarea omului în lup, conectarea cu spiritul totemic al lupului dacic ar spune unii, o extindere a posibilităților umanului către animal, instinctual, o formă de cunoaștere a acelui fundament al lumii care unește fizicul cu spiritualul. Este transformarea cuantică, acolo unde materia se transmutează în energie și energia în materie, acolo unde ceea ce se cheamă trecut și ceea ce se cheamă viitor își corespund, ar spune alții, gândindu-se și la una dintre cele mai curioase proprietăți pe care se spune că o capătă lupul în această noapte, aceea de a-și putea întoarce capul complet, 360 de grade. Lupul acesta devine deci ființa care vede fără hotar în lumea viului și în lumea de dincolo, care are înțelepciunea naturii și înțelepciunea cerului reunite. Se poate specula faptul că interdicția de a ieși în această noapte era motivată de inițieri care aveau loc exact acum, deoarece exista o configurație planetară anume.

De aceea s-a și speculat că data se respecta cu sfințenie drept Anul Nou Dacic, deși, după obicei, i-a fost suprapusă o sărbătoare creștină: Sfântul Andrei.

Se spune că Andrei era ucenicul lui Ioan Botezătorul; auzindu-l pe Ioan Botezătorul spunând despre Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu !” Andrei i-a urmat lui Isus, devenind astfel primul apostol. După Înviere apostolii au mai rămas câțiva ani la Ierusalim. Se zice că la 50 de ani după Pogorârea Duhului Sfânt apostolii s-au întâlnit și au tras la sorți pentru a decide unde și la ce popoare va merge fiecare; lui Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). El l-a însoțit mai întâi pe fratele său Petru prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi a continuat misiunea de propovăduire a evangheliei, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi. A murit ca martir la Patras, răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de x, așa cum este zugrăvit în toate icoanele

Se mai spune câ învățătura mistică a lui Andrei, apostolul pescar, a fost pe placul dacilor, locuitorii acestor meleaguri. Dacilor li se spunea „lupi“, steagul lor era chiar un trup de lup, de aceea Sfântului Andrei i s-a mai spus și Apostolul Lupilor. Se spune că acest nume – Apostolul Lupilor – deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar și de la simbolul lor – lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei.

Legendele spun că însuși lupul care era capul tuturor haitelor l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei, spre peștera care i-a devenit adăpost. Această peșteră se află la 4 km de localitatea Ioan Corvin, și la 40 km de mănăstirea Dervent, judetul Constanța. În anul 1944, pestera a fost transformată în biserică, dar a fost distrusă de trupele sovietice. Azi, lângă peștera sfântului s-a construit mănăstirea Peștera Sfântului Andrei.

Totuși, de ce Biserica creștină a ales, în negura timpului, tocmai pe Sfântul Andrei ca să patroneze această sărbătoare întunecată, această cumpănă a anului, acest moment în care întunericul devine cu adevăreat înspăimântător, care noaptea devine mai puternică decât ziua, în care morții capătă putere asupra viilor? Cu diferențele specifice, o sărbătoare asemănătoare are Sfântul Andrei și în Scoția.

Răspunsul la această întrebare este sugerat de spațiul scoțian, unde Sfântul Andrei a devenit atât de important încât drapelul scoțian este chiar crucea sfântului Andrei. Cruce pe care sfântul a fost țintuit cu capul în jos. Sunt puține reprezentări grafice în acest sens, iar cele existente sunt icoane care țin în special de spațiul ortodox. Simbolic, alegerea Bisericii păstrează ideea de răsturnare a ordinii, saturnalie, efect al lumii de dincolo prăvălite asupra lumii de aici, care urmează să iasă până la urmă la lumină odată cu solstițiul de iarnă și renașterea Soarelui.