Isis și Psyche
Când Monika Puiu mi-a înmânat oracolul Mariei Magdalena, imageria cardurilor m-a dus imediat cu gândul spre Isis, de aceea am pornit refacerea unei povești despre înviere care a fost săvârșită de mii de ori ritualic înainte de a se fi vorbit despre mitul creștin.
Despre Isis și Osiris ni s-a transmis o singură relatare coerentă, care i se datorează lui Plutarh, istoricul de origine greacă. Drama și ritualurile care se presupune că o pun în scenă sunt însă mult mai vechi. Povestea scrisă de Plutarh despre Isis și Osiris este o raționalizare: se pare că el a legat împreună diferite relatări ale unor rituri și mituri paralele și diverse, astfel încât să formeze o narațiune cu personaje fixe și cu un scenariu coerent. Este singura narațiune de acest fel care ne-a parvenit – alte relatări ale dramei lui Isis și Osiris apar în diverse papirusuri și inscripții pe sarcofage, dar ele sunt variante relativ incomplete, redând numai câte o parte de ritual, care se poate concepe ca un praxis al nemuriririi.
Pe scurt, de la Plutarh aflăm că Osiris împreună cu sora și soția lui Isis au civilizat Egiptul. Fratele lor, Tifon (egiptenii îl numesc Set) îi invidiază, dar nu cuteză să facă nimic împotriva lui Isis (cunoscută de atunci ca patroană a magiei). El îi întinde însă o cursă lui Osiris: îl închide într-o ladă frumos împodobită și făcută anume pentru el, pe care o aruncă în mare. Isis caută lada, o găsește peste mare, o ia și o aduce în Egipt, unde Tifon o găsește din nou și taie trupul lui Osiris în 13 bucăți, pe care le răspândește prin tot Egiptul. Isis, împreună cu zeul-câine-credincios Anubis, recuperează pe rând toate bucățile, în afară de falus, care a fost devorat de pești. Anubis asamblează bucățile, legându-le cu feșe fermecate; Isis făurește un falus magic din aur și îl învie pe Osiris, pentru a se uni cu el și a-l zămisli pe Horus, care își va răzbuna pe pământ tatăl.
Asemănarea cu ritul creștin desigur că nu a scăpat nimănui, de la criticii creștinismului din antichitate până la integratorii teosofi ai timpurilor noastre.
Probabil chiar Plutarh a folosit pentru relatare și riturile isiene, străvechi, care țineau de misteriile zeiței și care ajunseseră în Imperiul Roman după cucerirea Egiptului. Plutarh afirmă direct că zeița a instituit misteriile pentru a ascunde fapte, punând în locul lor imagini care să ofere consolare prin credință celor care se vor confrunta cu astfel de încercări (Moret, p. 11). Prin imagini nu trebuie să înțelegem restrictiv ceea ce azi se înțelege prin imagini, ci este vorba despre reprezentări cu putere asupra psihicului.
Pe scurt, coordonatele ritului isian, așa cum pot fi refăcute azi, presupun ca neofitul să accepte o condiție inumană (nuntirea cu monstrul și zămislirea unui prunc în întuneric), apoi să treacă prin moarte (aceasta fiind ea însăși o condiție nepotrivită omului adevărat), iar rezultatul este ridicarea vrăjii, renașterea, nemurirea, respectiv accesul la existența adevărată.
schema narațiunii pare a fi o descriere metaforică de tip alchimic: relatările din tratatele alchimice sunt înfățișate de autorii lor ca metafore pentru procesele fizice și chimice care duc la obținerea pietrei cu două naturi, a elixirului nemuririi. C. G. Jung ne-a învățat însă să vedem în opera alchimică o transcriere sau o punere în scenă a operei de construcție a sinelui omenesc. Prin operațiile fizico-chimice de preparare a soluției pentru nemurire se vizează procesul de integrare a psihismului. Astfel și narațiunea despre Isis poate fi citită ca dramă a sufletului.
Conform Cărții Egiptene a Morților, metamorfozele apar ca o operă inițiatică, alchimică la care participă “sufletetele sfințite” pentru a-și obține nemurirea, o condiție descrisă ca fiind mai presus de condiția zeilor.
Este adevărat că sunt de-o seamă cu Osiris
Iar metamorfozele mele au fost nenumărate
Am trecut prin întreg șirul de ființe, animale și plante
Oamenii nu înțeleg această splendoare a formelor
Zeii înșiși nu o cunosc deloc
Or această splendoare, sub forma lui Osiris și a mea
Este mai presus decât formele zeilor.” (Cartea Egipteană a Morților, p. 276)
Eu sunt acela care l-a făcut pe Ra să intre
Până în miezul Misterelor Sfinte
Unde spiritele sfințite îl redau vieții
Pe Zeul cu inima oprită
Sufletul misterios din Amenti.” (Cartea Egipteană a Morților, p. 288)
Ritualul metamorfozelor lui Osiris (Zeul cu inima oprită) începe cu închiderea în ladă/raclă/vas/cuptor/pântece, apoi urmează, pe rând: abandonarea în apă, renașterea vegetală (sub forma unui copac care are în același timp virtuți falice, devenind stâlpul palatului), apoi îmbucătățirea și refacerea în credință (lucrarea de asamblare a fidelului Anubis) și trecerea prin pântecele viu al surorii sale Isis.
Magia creatoare de falus a lui Isis poate corespunde unei forme de meditație; ea este reprezentată în mit de ridicarea stâlpului cu trupul lui Osiris – acest stâlp este numit în Cartea Morților djed și este asociat coloanei vertebrale.
La fel, putem să bănuim un aspect magic și în spatele ritualului de bocire realizat de Isis-rândunica, dând fuga în fiecare noapte la stâlp.
“Ridică-te în picioare, Osiris
Căci șira spinării ți-a fost găsită
O zeu cu inima oprită!
Gâtul ți-e puternic, ochiul ți-e deschis
Urcă pe soclul tău, Osiris
Iată îți torn la picioare apă lustrală
Și îți aduc un djed (coloană) din aur
Privește acest chip de taină și bucură-te, Osiris!” (Cartea Egipteană a Morților, p. 239).
Sensul conviețuirii cu monstrul este acceptarea inițierii, primirea străinului, admiterea în intimitatea proprie a unei condiții non-umane – de aceea personajul care trebuie să facă această acceptare este întotdeauna o fată. Non-umanul de care vorbim este reprezentat aici de zeul Osiris cu inima oprită, închis în lada lui împodobită; acesta poartă cu el cheia nemuririi, respectiv Tabula Smaragdina (tăblița de smarald de la gâtul zeilor de care se pomenește în Papirusului Ani:
“Magice îmi sunt puterile… Căci sunt într-adevăr Tăblița de smarald, ce atârnă la gâtul lui Ra, așezată acolo de spiritele ce locuiesc în Casa celor Două Orizonturi din Cer: Dacă lor le merge bine și mie îmi merge la fel!” (Cartea egipteană a Morților, p. 149).
Omul trebuie să accepte natura obscură a monstrului, ca prin inițiere să dobândească nemurirea pe care acesta o poartă cu sine și pe care se poate decide să i-o acorde. Este smerenia alchimistului față de Piatra însăși. Opera vizează tocmai dobândirea acestei credințe, respectiv transformarea inițiatului în spirit sfânt, așa cum precizează și Papirusul Ani. După cum susține și Paracelsus, moartea este inerentă condiției umane, iar scopul operei alchimice nu ar trebui să fie nemurirea, ieșirea de sub legea morții, ci dobândirea Spiritului lui Dumnezeu.
Deci deocamdată putem scrie o ecuație lapidară: metamorfoze + devoțiune (credință) = opera alchimică = nemurire
În cadrul misteriilor osiriene, egiptologul Alexandre Moret descrie așa-numitul ritual al “trecerii prin piele”: este vorba despre a trece prin pielea jupuită a jertfei consacrate sub numele de Tiken (pomenit și ca “zeul Tiken”). Concret, în ritualul egiptean antic era vorba despre pielea unei victime umane sacrificate, înlocuită apoi de jetfe animale. Prototipic, prin pielea-Tiken-reprezentant-al-lui-Set-fratele-și-dușmanul trec Osiris și/sau Anubis și/sau Horus, respectiv preoții care joacă rolurile lor. Anubis este cel care descoperă acest ritual de “pășire prin pielea-leagăn” (în numele lui Osiris). Practic este o trecere prin condiția fetală, urmată de naștere.
Tricksterul Set (sau Tifon, după Plutarh) este fratele și dublul lui Osiris (ca fel cum este și Isis). Spune defunctul care trece prin lumea subterană:
Dați-mi mie pâinea consacrată lui Isis
Pentru clipa în care pe Marele Zeu în ochi îl privesc
Pe acest Mare Zeu îl cunosc, este adevărat,
Este acela pe altarul căruia ofrande ați așezat
Numele lui e Tiken, așa mi s-a spus
El cutreieră cerul din Răsărit spre Apus
Fie ca pe bolta cerească mereu
Drumul lui să fie și drumul meu
Fie ca în Meshent să nu fiu urmărit prin teroare
Și demonii să nu mă lipsească de mâini și picioare.” (Cartea Egipteană a Morților, p. 144)
Atributele lui Tiken, reprezentantul ritualic al lui Set, le copiază aici îndeaproape pe cele ale lui Osiris.


Plutarh povestește că Tifon-Set ia „pe ascuns“ măsurile staturii lui Osiris și poruncește să fie construită o ladă foarte bogat împodobită, cu exact aceste măsuri; apoi vestește că o va dărui aceluia care, culcându-se în ea, își va dovedi potrivirea perfectă. Se poate bănui de aici că Tifon-Set știa mărimile lui Osiris deoarece erau chiar ale sale, în calitate de frate geamăn. Dacă citim totul ca pe un ritual de inițiere, capcana pe care Set i-o întinde lui Osiris, respectiv inițiatului, este unicitatea: tu eși singurul care este pe măsura unui asemenea dar. În ordinea inițierii, aceasta înseamnă sublinierea caracterului ultra-personal al procesului de transformare care urmează să se petreacă – inițierea unui individ este croită pe măsura lui, se petrece într-un mod adecvat numai lui, îi vorbește numai lui.
Preocuparea pentru exactitate și unicitate este împărtășită întocmai și de alchimiști: prima fază a procesului alchimic este alcătuirea vasului, despre care Paracelsus ne spune: “Dacă vasul este mai lat, mai strâmt, mai înalt sau mai mic decât trebuie, și decât își doresc spiritul și sufletul operante dominant, căldura focului nostru filosofic secret va agita puternic materia și va accelera foarte mult ritmul desfășurării acestui proces, încât vasul va vibra și se va sparge în mii de bucăți. Pe de altă parte, dacă ar avea capacitate mai mare decât este nevoie pentru proporția cuvenită încât căldura să aibă efect asupra materiei, atunci munca va fi irosită și substanța pierdută. De aceea vasul filosofic trebuie făcut cu cea mai mare grijă.” (Paracelsus p. 193)
Sublinierea potrivirii unice a lăzii superbe comandate de Tifon cu măsurile lui Osiris vine să sugereze și ideea inițierii ca trecere prin amnios, prin pântece (prin piele, conform ritualului egiptean) respectiv renaștere. Este un proces care presupune moarte, coborâre în adâncurile cele mai negre, urmată de renașterea în verde, la fel ca și procesul alchimic.
Leacul pentru capcana unicității este multiplicitatea: mormintele lui Osiris și chipurile sale sunt în număr de 13, fapt menit să îl pună în încurcătură pe Tifon-Set.
Personajele dramei egiptene se identifică unele cu altele, într-un șir lung de transformări: Isis îl face să renască pe Osiris sub forma lui Horus cel tânăr; ea este astfel sora, iubita și mama lui Osiris.
Iată cum apare acest episod într-unul din textele găsite pe sarcofage (presupus descântec):
Tunetul izbește, zeii se înfioară, Isis este ridicată la ceruri și pe pământ cade grea de sămânța fratelui ei Osiris. Se umple de bucurie ea, văduva, inima ei se însuflețește de sămânța fratelui ei Osiris. Și spune: “Zei, eu sunt Isis, sora lui Osiris, eu, care am plâns atâta pentru tatăl zeilor, pentru Osiris. Sămânța lui e în pântecele meu acum, am dat oului forma lui de zeu, ca fiu al meu, care este domnul zeilor. A lui va fi țara asta, ce-o va moșteni de la bunicul lui Geb, ale lui vor fi vorbele tatălui său, a lui va fi fapta ce-l va birui pe Set, dușmanul tatălui său Osiris. Veniți, zei și ocrotiți-l în pântecele meu, căci voi îl cunoașteți în inimile voastre. Domnul vostru este el, acest zeu care este acum în oul lui, înfășurat în părul lui albastru.”
“Vai, femeie” vorbi atunci Atum-Re. “Ai grijă ce spune inima ta! De unde știi acestea? De unde știi că e un zeu, de unde știi că e domnul și moștenitorul zeilor ca să-i dai formă în oul tău?”
“Eu sunt Isis, un spirit mai presus ca zeii, căci zeul ce se află în pântecele meu este sămânța lui Osiris.”
Spuse atunci Atum: „Copilă, de ești grea, atunci ascunde-te de zei; să nu afle ei că o să dai naștere și că este sămânța lui Osiris. Fie ca răul ce-i ucise tatăl să nu se apropie, să nu fărâme oul înainte de vremea lui, de care se teme Stăpânul Vrăjilor.” (Textele sarcofagelor 148 – între 2181-1650 î Ch –traducere după egiptologii R.O. Faulkner și Mordechai Gilula)
În reprezentările egiptene clasice, Horus apare ca un prunc ce-și suge degetul, în brațele mamei sale Isis. Pruncul lui Isis (fecioara?), conceput pe cale magică, este ființa care se hrănește cu sine, autosuficientă; în plus gestul lui a fost interpretat cu entuziasm de tradițiile ezoterice ca fiind un sigiliu al tăcerii. Plutarh relatează și că Isis-doica, pentru a-l alăpta pe fiul regelui din Byblos, îi dădea să sugă degetul în loc de țâță. Pruncul ei Horus este Osiris renăscut – el nu are deci nevoie de hrană fizică, ci de taină (suge degetul, nu sânul)
La fel ca și în drama alchimică, personajele dramei osiriene sunt nu numai insuficient delimitate, ci la fel de insuficient sunt argumentate și justificate acțiunile lor. Din lectura unei descrieri mistice a operei alchimice (fie că este vorba despre Paracelsus, Mayer sau Rosarium Philosophorum) nu se poate face un portret clar al fiecărui personaj (Piatra, Leul, Rebis etc) și acțiunile acestor personaje nu sunt puse în concordanță și coerență, unele fiind chiar definite în moduri de neînțeles pentru mintea obișnuită. La fel, și în drama osiriană sunt momente în care putem înțelege acțiunea doar coagulând personajele.
Ca și în uluitoarele familii alchimice, Horus, Osiris și Isis formează o treime atotprezentă în drama osiriană: într-o variantă, cei trei sunt frați de-un pântece (al lui Nut) – din acest motiv unii greci tind să îl numească pe Horus “cel Bătrân” sau Arueris sau Apollo.
Fiecare dintre membrii trinității (Isis, Osiris și Horus) constituie o personificare a totalității, unind exemplar contrariile; figura complementară lor, la fel ca în conceptul de trinitate la Jung, este Set (Tifon) dublul negativ al lui Osiris, tricksterul prin excelență. Ca dovadă că el participă la lucrare în calitate de dublu al lui Osiris, Isis nu îl va ucide, ci îl va salva, ca pe un membru al familiei.
Conform Cărții Egiptene a Morților, inițierea vizează nemurirea ca libertate de mișcare, ca eliberarea supremă a sufletului care poate călători după plac înăuntrul și în afara Lumii de Dincolo, deci ca acces la o condiție umană ideală.
Nu este vorba deci despre ne-moarte, ci tocmai despre moarte și renaștere, despre mântuire prin opera credinței vii, despre dobândirea spiritului lui Dumnezeu despre care vorbește și Paracelsus. Arta este menită să pregătească sufletul pentru a face față misterului grației și Duhului lui Dumnezeu, exprimat prin magia lui Isis și Anubis; metamorfozele sunt necesare pentru a construi și spori credința în aceste fapte de grație.
Mitul isian stă la baza unui rit complex al cărui rezultat este biruința asupra morții: Isis inventează leacul ce aduce nemurirea, așa cum spune Diodor (Moret, p. 29). Lucrarea ei este la fel de complexă ca și cea a alchimiștilor – unii spun că lucrarea alchimiștilor nu face decât să repete misterioasa practică pentru nemurire a lui Isis. În epocile târzii, în care zeii au decăzut grav și sufletul a început să se înstrăineze faptic de sine, a crescut și preocuparea sufletului pentru sine. Grăitoare pentru asta este și relatarea mitică despre Amor și Psyche pe care romanul Lucius Apuleius o introduce în cartea sa Măgarul de Aur, o relatare semi-criptată despre inițierea în ceea ce avea să poarte numele de „misterele eleusine“ și care de facto sunt mistere isiene. Ceea ce sugerează demersul lui Apuleius este că aventura sufletului este nemurirea, care urmează ritul isian. Citind povestea pe care Apuleius o scrie despre Amor și Psyche poți descoperi că are paralele frapante cu mitul isian descris de Plutarh și cu ritualul isian descris mai departe.
Psyche era fiică de rege și era preamărită pe pământ ca nimeni alta, pentru frumusețea ei. Oamenii venerau chipul acestei muritoare în locul zeiței frumuseții, Venus, iar zeița bineînțeles că s-a mâniat. Ca urmare, Psyche, cea mai strălucitoare dintre femei, rămâne tristă și nemăritată, deoarece nimeni nu o pețea; Venus se rugase deja de copilul ei Amor să-i insufle fetei dragoste pentru cel din urmă dintre muritori, iar oracolul zeilor îi profețește că destinul ei e să se mărite cu un monstru, un balaur înfricoșat care va fi chiar sfârșitul lumii. Deci Psyche fu condusă cu alai de îngropăciune pentru a fi expusă în pustiu, ca balaurul-soț să vină; ea se nunti într-adevăr cu un soț fără chip ce venea la ea numai noaptea. Ea simțea că era un zeu. Surorile ei furioase i-au băgat atunci în cap ideea că soțul ar putea fi totuși balaurul înfricoșat din profeția oracolului și au povățuit-o să facă singurul lucru pe care el i-l interzisese: să-i vadă chipul. Psyche se învoi și lumină în somn chipul soțului ei: era Amor însuși. În contemplarea ei amoroasă, un strop de ulei din lampă căzu și arse pielea zeului; el se trezi și imediat o părăsi, însărcinată. Natura însăși nu mai cuteza să o apere o nefericita Psyche, să o adăpostească de mânia nesecată a invidioasei Venus, plină acum de o dublă gelozie. Psyche se duse deci să își înfrunte destinul aruncându-se la picioarele lui Venus, care o supune unor încercări înfricoșătoare. În acest timp, în adâncurile palatului lui Venus, Amor zace prizonier al rănii sale și al unei temnicere severe, Cumpătarea. Exact când Psyche era cât pe ce să fie ucisă de ultimul ei păcat, încercarea de se împărtăși din secretele zeilor, pe care le furase din Lumea Morților, iubirea lui Amor o scăpă și o făcu nemuritoare.
Psyche este sufletul bântuit de grație, condamnat și pus de cazne de Grația însăși (Venus). Ea își caută adăpost la pământ/hrană (zeița Ceres) și aer (zeița Junona), dar amândouă zeițele refuză (în numeroase rituri inițiatul trebuie să traverseze un post de hrană și să deprindă o disciplină a respirației). Apoi începe ordaliul impus de Grație, culminând cu trecerea prin moarte. Ultima încercare, aducerea frumuseții din Infern, de la Proserpina, cuprinde o nouă ispită: împărtășirea. Acum ispita este frumusețea, fumul, aerul, respirația. Rezultatul este moartea aparentă a Psychei; aceasta îl trezește pe soțul ei divin, care repune lucrurile în ordine, ridicând sufletul (Psyche) la divinitate.
Într-o lume care începea să-și desprindă sufletul de sufletul lumii exprimat în natură și, ca atare, preocupată din ce în ce mai mult de esența sufletului, a început să se spună că o astfel de lucrare cum este forjarea nemuririi în ritul isian este eficientă numai însoțită de acea atitudine a sufletului pe care inițiații o numesc credință. Probabil că aceia care au construit piramidele nu separau credința de rit, dar atunci planetele erau altele. În prezent, Isis și Osiris sunt numele unor asteroizi.
Filosofii știu că opera alchimică autentică aparține credinței, iar ea nu este produsă, ci eventual evocată de ritual.
Sufletul strămoșesc conține în sine sămânța a tot ceea ce trebuie pentru a conjura nemurirea, deoarece obârșia lui este eternă, iar repere fantasmatice cum sunt cele conținute în ritualurile și istorisirile despre care am vorbit mai sus sunt menite să-l trezească, să-i amintească despre această virtualitate a sa. Dacă e să ne luăm fie și numai după intensa preocupare pe care străvechii egipteni o arată pentru nemurirea trupului (indiferent în câte bucăți trebuie să îl taie pentru aceasta), începem să intuim că sufletul a scris chiar în corp povestea nemuririi, dar acest mesaj, acest mister pecetluit este imposibil de descifrat pentru mintea obișnuită; este nevoie de credință, respectiv de ancorarea sufletului în ceea ce este el însuși, adică în sufletul lumii, pentru ca mesajul să fie citit cum se cuvine.
Ca atare, mitul isian a fost absorbit în domeniul care devenea domeniu al credinței prin excelență, respectiv în teologia creștină – cum se întâmplă asta vom explora într-un articol ulterior.


Lasă un răspuns