Oricine a avut experiența aceasta: ții minte mai puțin ceea ce ai văzut sau ai auzit povestit și mai mult ții minte ceea ce ai făcut prin propria ta mișcare. Intenția și urma ei kinetică sunt cele care transformă teritorii amorfe în hărți pline de sens.

A cui este intenția?

Cât de amorf și pasiv este teritoriul? Poate avea intenții proprii?

Acestea sunt întrebări care au primit răspunsurile lor de la oameni care au simțit lumea prin acțiune, în diferite culturi, de pe toate continentele – și asta din adâncul timpurilor.

În cele ce urmează vom vorbi despre patru moduri de manifestare a acestei intuiții:

1. Songlines – hărțile aborigenilor australieni – poate cel mai străvechi și mai rafinat mod de simțire
2. Fengshui și taiji – intuițiile asiatice despre mișcare și transformare
3. Figurile de la Nazca – urme de ritualuri specifice popoarelor precolumbiene
4. Leylines – intuiții europene asupra hărților subtile

Songlines

Aborigenii australieni constituie cea mai veche civilizație care trăiește în prezent. Deși nu au scriere sau tehnologie, aborigenii își transmit și își îmbogățesc cultura pe un parcurs de mai multe mii de ani. Greu de cunoscut și conceptualizat de mintea europeană, cultura aborigenilor australieni a trecut mult timp și pentru unii trece încă drept rudimentară. Categoriile de gândire specifice aborigenilor decurg din familiaritatea cu un mod de percepție străvechi, kinestezia, care este coexistent cu o percepție organică asupra pământului – avem aici de-a face cu adevărata atitudine culturală ecologică, după care suntem parte a naturii.

În momentul în care se pune problema stăpânirii asupra naturii și pământului – prin orânduirile yang care au devenit dominante în istorie – conștiința ecologică regresează, kinestezia regresează și câștigă teren paradigma teritoriului pasiv, a pământului inert, unde numai intenția ummană lasă urme și linii, care devin din ce în cemai palpabile.

În Antichitate (reluată în Renaștere) artele spațiale ale memoriei păstrau încă urma acestei filiații, apoi aceste arte au dispărut și ele. Artele Memoriei construiau mental locuri unde aveau să se așeze conținuturi, iar amintirea conținuturilor se formează parcurgând spațiul configurat, palatul în care fiecare și-a închis memoria. Apoi artele memoriei s-au abstractizat și formalizat și ele diin ce în ce mai mult, pierzând latura senzorială care păstra legătura cu biologia, ecologia și pământul.

Revenind la songlines, merită spus că termenul în sine este relativ recent, fiind titlul unei cărți lansate în 1987 de scriitorul britanic, Bruce Chatwin. El descrie songlines ca „labirintul de căi invizibile care șerpuiește în toată Australia și sunt cunoscute de europeni sub numele de „Dreaming-tracks” sau „Songlines”; aborigenii le numesc „Urmele Strămoșilor” sau „Calea știrilor”.

Pe scurt, songlines sunt trasee de călătorie, ghiduri de călătorie, cântece cu versuri, mnemotehnică, dar în același timp sunt acte de creație mistică, natura lor ține de visare, de timpul sacru al visurilor, de ontologie și ecologie, iar transmisia lor este condiția existenței societății.

Miturile creației aborigene povestesc despre legendara ființă totemică care a rătăcit pe continent în timpul visurilor, cântând numele a tot ceea ce le-a trecut în cale – păsări, animale, plante, stânci, ochiuri de apă – și, astfel cântând, lumea a luat ființă.

În cultura aborigenă, aceste povești sacre ancestrale sunt transmise ca cicluri mari de cântece. Oamenii se specializează în capitole sau secțiuni ale unui cântec care spune întreaga poveste a creației care se referă la o anumită zonă de pământ. Oamenii de pe terenurile vecine vor avea următoarele capitole despre ceea ce s-a întâmplat cu strămoșii când au trecut în propria lor parte a țării.

În termeni aborigeni, descendența de rudenie a poporului ancestral din acea țară, sau custozii, au controlul asupra acelei versiuni. Datoria lor sacră le cere să transmită cântecul în formă perfectă generației următoare. În procesele de inițiere din cadrul culturii aborigene, fiecărei generații îi este predat întregul pachet al culturii sale pe o serie de etape de cunoaștere. Prin aceste cicluri de cântece oamenii învață treptat întreaga poveste culturală a poporului lor.

Cântecele urmăresc călătoriile spiritelor ancestrale în timp ce au creat pământul, animalele și tradițiile.

Pot fi povești despre creație și pot fi și povești contemporane. Reperele de teren sunt foarte, foarte importante, de unde importanța revendicărilor funciare și a recunoașterii proprietarilor tradiționali. Concret, este vorba despre tipul de informații de care ai nevoie pentru a supraviețui și a cunoaște mediul.

În 2014, Premiul Nobel pentru Medicină a stabilit cât de strâns sunt împletite memoria și conștientizarea spațială în aria cerebrală a hipocampului. Descoperirea a confirmat împerecherea dintre loc și memorie văzută în multe dintre culturile indigene ale lumii.

Songlines conectează mai multe poziții în peisaj. Fiecare locație din peisaj acționează ca un ajutor de memorie pentru o anumită parte a sistemului informațional, astfel încât cunoștințele sunt literalmente înrădăcinate în peisaj. Cercetătorii fenomenului arată că astfel s-au transmis cunoștințe despre schimbările peisajului datând de 7.000 de ani. Mecanismele sunt atât de robuste încât lucruri precum formarea de insule în jurul coastei Australiei și creșterea nivelului mării sunt înregistrate cu acuratețe în tradiția orală.

Visarea sau Timpul Visului a fost descris ca o narațiune sacră a Creației văzută ca un proces continuu care leagă oamenii tradiționali aborigeni de originile lor. Cântecele conectează locurile și evenimentele Creației. Cântecele devin baza ceremoniilor care sunt interpretate în locuri specifice de-a lungul liniilor cântecelor.

Deoarece o linie de cântec poate cuprinde ținuturile mai multor grupuri de limbi diferite, se spune că diferite părți ale cântecului sunt în acele limbi diferite. Totuși diferențele de limbă nu constituie o barieră, deoarece conturul melodic al cântecului descrie natura pământului pe care trece cântecul. Ritmul este esențial pentru înțelegerea cântecului. A asculta cântecul pământului este același lucru cu a merge pe această linie de cântece și a observa pământul. Cântecele au fost descrise ca un „pașaport cultural”: cântate în limba unei anumite regiuni și a unei mulțimi, ele arată respect pentru oamenii din acea țară.

Aborigenii consideră că întregul pământ este sacru, iar cântecele trebuie cântate continuu pentru a menține pământul „în viață”.

Songlines au devenit parte a picturii moderne aborigene – când aborigenii au început să se implice în mișcarea de artă contemporană, ei au reușit să găsească modalități de a-și ilustra istoria din versurile melodiilor și de a pune acele povești în picturile lor. Arta rezultată are conținut spiritual și cultural, care îi implică pe oameni chiar și atunci când nu înțeleg semnificația sau detaliul poveștii din spatele ei.

Nu reperele, ci drumul în sine contează – reperele nu există decât prin acest drum!

Nu punctele sunt importante, ci modul cum faci tranziția între ele – așa am învățat la orele de practică taijiquan și nu am înțeles adevărata semnificație a acestor indicații decât atunci când am înfăptuit.

Intenția mișcă energia, iar energia mișcă corpul – iată principiul despre care ni se vorbea atunci și care este esența taijiquanului, latura fizică și umană consubstanțială cu ceea ce s-a numi fengshui. Acesta din urmă pornește de la constatarea bazală că direcțiile și locurile nu sunt pasive, nu sunt teritoriul, ci atunci când acționăm asupra lor constatăm că au un soi de intenție proprie. Intențiile pământului au fost atribuite dragonilor, s-au cartografiat și s-au numit fengshui.

Nazca

Autor: Diego Delso

Atunci când ochii europeni au făcut cunoștință cu creațiile rituale de la Nazca, imediat le-au văzut drept desene și imediat s-au întrebat cui sunt adresate și cum au fost realizate. Totuși faptul că unele dintre acestea sunt de fapt contururi deschise a lăsat loc și unei alte interpretări: nu sunt figuri, ci trasee.

De când au devenit cunoscute pe scară largă la sfârșitul anilor 1920, când transportul aerian comercial a fost introdus între Lima și orașul Arequipa din sudul peruanului, desenele misterioase ale deșertului cunoscute sub numele de liniile Nazca i-au nedumerit pe arheologi, antropologi și pe oricine este fascinat de culturile antice din America. Liniile au fost considerate drept drumuri incașe, lucrări de irigații, imagini desenate pentru pasagerii unor baloane cu aer cald primitive și, desigur, piste de aterizare pentru nave spațiale extraterestre.

După cel de-al Doilea Război Mondial, o profesoară de origine germană, pe nume Maria Reiche, a făcut primele sondaje formale ale liniilor și figurilor – numite geoglife – în afara orașului Nasca și a orașului Palpa din apropiere. Timp de o jumătate de secol, până la moartea ei în 1998, Reiche a jucat un rol important în conservarea geoglifelor. Dar propria ei teorie preferată – că liniile reprezentau setări pe un calendar astronomic – a fost, de asemenea, în mare măsură discreditată. Ferocitatea cu care ea a protejat liniile de străini a fost adoptată astăzi de îngrijitorii lor, astfel că până și oamenii de știință au acces cu greu la cele mai cunoscute figuri de animale de pe câmpie, sau pampa, imediat la nord-vest de Nazca.

Arheologii cred că atât construcția, cât și întreținerea liniilor au fost activități realizate în comun de oamenii civilizației Nazca.

Totuși, noțiunea populară că pot fi văzute numai din aer este un mit modern. Geoglifele timpurii din epoca Paracas au fost plasate pe dealuri unde puteau fi văzute din pampa. La începutul vremurilor Nazca, imaginile – mai puțin antropomorfe, mai naturaliste – migraseră de pe versanții din apropiere spre podeaua pampa. Aproape toate aceste figuri de animale iconice, cum ar fi păianjenul și pasărea colibri, erau desene pe o singură linie; o persoană putea păși în ele la un moment dat și ieși într-un altul fără să treacă vreodată o linie, sugerând arheologilor că, la un moment dat, la începutul timpurilor Nazca, liniile au evoluat de la simple imagini la căi folosite pentru procesiuni ceremoniale.

Între 2003 și 2007, Tomasz Gorka și Jörg Fassbinder, geofizicieni la Departamentul de Stat al Monumentelor și Siturilor din Bavaria, au făcut măsurători ale câmpului magnetic al Pământului pe un trapez lângă Yunama, un sat din afara Palpa, și pe alte linii din apropiere. Perturbații subtile ale semnalului magnetic au indicat că solul a fost compactat de activitatea umană, în special în jurul platformelor. Karsten Lambers, un alt membru al Proiectului Nasca-Palpa, a colectat între timp date de poziție și măsurători precise ale liniilor de vedere pe sute de geoglife. Datele au arătat că trapezele și alte forme geometrice au fost construite acolo unde ar fi vizibile din mai multe puncte de vedere. Echipa a concluzionat că erau locuri în care „grupurile sociale au acționat și au interacționat, iar spectatorii din văi și pe alte situri de geoglife au putut să privească și să observe.”

Autor: Diego Delso

Ley Lines

Sunt manifestări ale câmpurilor subtile morfice care străbat pământul și se organizează în fluxuri, circuite și configurații. Prin spiralarea sau întrețeserea energiilor, acestea „coboară“ în realitatea mai densă și astfel ia naștere configurația a ceea ce se cheamă realitate.

Aceste circuite sunt concentrate în locuri sacre antice din întreaga lume. Fiecare site are caracteristici calitative sau o ființă unică. Când intrăm într-un astfel de câmp, electricitatea corporală subtilă și psihicul nostru rezonează cu câmpul energetic, oferind noi provocări și oportunități indisponibile în alte locații. Aurele cresc. Conștiința se adâncește. Fericirea, ușurarea, uimirea, claritatea sau mirarea pot apărea.

Energiile Pământului au configurații și fluxuri proprii, organizându-se într-o rețea de linii atât drepte, cât și curbate – linii care se întâlnesc, se termină sau încep în puncte distincte. În geografia și topografia concretă, aceste puncte tind să fie situri antice, vârfuri de deal și izvoare, biserici, dar și locații unde se înregistrează fenomene neobișnuite, de exemplu unde se raportează vizite ale OZN-urilor.

Nimeni nu mai știe acum cum funcționează cu adevărat aceste sisteme energetice. Judecând însă după unele din urmele lăsate, se pare că popoarele antice au perceput secrete pe care nu le putem vedea. Cu toate acestea, o amintire îndepărtată a acestui lucru rezidă în noi acum, izbucnind ocazional în inconștientul nostru, mai ales când vizităm locuri sacre antice. Totul a început cu constatarea că aceste locuri sacre par a se înșira în succesiuni regulate – linii geografice sau de peisaj care au căpătat numele de „leys”. Două personaje notabile le-au adus în atenția publicului: Alfred Watkins (autorul cărții The Old Straight Track, 1925) și John Michell (autorul cărților View over Atlantis, 1969, și The New View over Atlantis, 1983).

Termenul de Ley Lines a fost formulat inițial la doar trei ani după încheierea Primului Război Mondial de Alfred Watkins, un consilier din zona rurală Herefordshire din Marea Britanie și arheolog amator. În 1921, în timp ce călărea, el a privit peisajul și a observat ceea ce a descris mai târziu drept o rețea de linii drepte care ieșeau în evidență ca niște „sârme strălucitoare pe toată suprafața”, în care păreau să se alinieze perfect biserici și menhire, răscruci de drumuri, pietre de mormânt, fântâni sacre și dealuri.

Existența lor, a teoretizat Watkins, a fost moștenirea locuitorilor preromani ai Marii Britanii care au stabilit, destul de înțelept – într-o perioadă în care peisajul englezesc era numai pădure – că cea mai scurtă distanță dintre două puncte era o linie dreaptă. Traseele au fost aliniate vizual – prin aprinderea balizelor în punctele înalte, de exemplu – și apoi aliniind repere și puncte cheie pe terenul intermediar. Intersecțiile au căpătat semnificație locală, devenind locuri de întâlnire și piețe, apoi mai târziu movile funerare și temple.

Teoria a avut mare succes și în anii 1920 și 1930, se puteau deja vedea mii de oameni care cutreieră peisajul rural englezesc, vânând hărți și stâlpi, în căutarea pistelor și pietrelor preistorice. Dar mișcarea a luat cu adevărat avânt după 1961 când fostul pilot RAF Tony Wedd a sugerat că Ley Lines au fost stabilite de către societățile preistorice pentru a se conecta cu navele spațiale extraterestre. Scriitorul John Michell a făcut un pas mai departe. În The View Over Atlantis (1969), descrisă ca fiind una dintre cele mai influente cărți ale mișcării hippie underground, Michell a identificat dimensiuni spirituale pentru Ley Lines: cu această ocazia a lansat în spațiul occidental contemporan ideea energiilor Pământului și a făcut din Glastonbury capitala de necontestat a New Age.

Totuși, odată cu acest avânt au apărut și criticile, care afirmă că în felul acesta densitatea de repere mistice pe metru pătrat crește atât de mult încât o linie trasă prin practic oriunde ar „decupa” orice număr de locuri semnificative. Totuși, ceea ce este important de reținut până azi este chiar ideea că pământul nu este inert și tot viul se bazează pe interconexiune.

Ley Lines conectează adesea site-uri de vârste foarte diferite. Glastonbury Abbey este aliniată pe Stonehenge – cu toate acestea, peste 3.000 de ani separă clădirea lor. Pe hartă, Brent Knoll, un templu preistoric și o așezare pe deal, se aliniază cu bisericile construite în anii 1100. Există trei motive probabile pentru aceasta:

– bisericile au fost construite deasupra site-urilor anterioare;

– constructorii creștini au imitat modelele anterioare pentru a sugera continuitatea cu vechile credințe – aceasta a fost o tehnică de altoire religioasă folosită de biserica romană pe măsură ce s-a extins în nordul Europei;

– constructorii de biserici – masonii – posedau cunoștințe transmise din cele mai vechi timpuri, pe care le foloseau în continuare la amplasarea și construirea bisericilor. Cercetări recente au dezvăluit un fir de transmitere a cunoștințelor care trece de la Egiptul antic la esenieni și Iisus, la cavalerii templieri cruciați și apoi la francmasoni, sugerând o tradiție continuă care se întinde pe milenii

Ceea ce s-a putut observa este că siturile antice nu se conformează așteptărilor noastre moderne de sistem și regularitate – ele au o coerență care este dificil și dus de sistematizat, în timp ce toate sunt minunat de unice și se conformează unei „logici nebunești” pe care omul contemporan o poate întrezări, dar nu pe deplin.

Vindecarea Pământului de rănile sale și restabilirea echilibrului câmpurilor sale energetice necesită curățarea și reactivarea câmpurilor energetice subtile ale pământului. Conform teoriei de bază a vindecării pământului, meridianele corpului energetic al Pământului pot fi deschise prin efectuarea unei lucrări energetice intenționate la puncte de putere bine alese. Prin urmare, hoarde mici de voluntari bine intenționați s-au luptat în jurul site-urilor antice ale lumii, meditând, plantând cristale și invocând zei și energii în ultimele decenii! La o scară mai localizată, meridianele pot fi îmbunătățite și prin tehnici legate de radiestezie – pot fi îmbunătățite, redirecționate, curățate sau deblocate.

Puteți face partea voastră spunând o rugăciune, cântând un cântec în vânt sau înconjurând un loc sfânt. Efectele unor astfel de acțiuni sunt amplificate la centrele energetice. Aceste locuri răspund bine chiar și la un picnic fericit în familie. Aici poți atinge o parte mai adevărată din tine. Nu uitați că, atunci când vă plimbați prin peisaj, să respectați natura și localnicii!