Multe din povestirile Monikăi Puiu legate de Judy Hall ajungeau cumva la Glastonbury, un ținut legendar despre care până atunci doar citisem în cărți. Povestirile Monikăi mă făceau să exclam în interiorul meu: așadar Glastonbury există cu adevărat! Stau de vorbă cu cineva care a fost cu adevărat la Glastonbury!

Acum, în septembrie 2023, Monika se pregătește să meargă din nou la Glastonbury, la un workshop organizat de David Eastoe despre esențele vibraționale Petaltones. Imaginația mi-a fost din nou înflăcărată și m-am decis să enumăr motive pentru a merge la Glastonbury – în afară de workshopul propriu-zis și șansa de a participa la workshop beneficiind de medierea șamanică a Monikăi. Așadar, de ce să mergi la Glastonbury?

1. Să vezi un ținut cu o geografie excepțională
2. Să mergi pe urmele Graalului la Chalice Well
3. Să afli sacrul Avalon, locul tainic unde s-a plămădit Excalibur, sabia Regelul Arthur, și unde Regele Arthur a fost îngropat alături de regina Guinevere.
4. Să te conectezi cu unul dintre centrii energetici cei mai importanți de pe Pământ

Da, toate aceste motive pot fi controversate (și ai să vezi de ce în cele ce urmează). Există însă și al cincilea motiv, despre care va fi vorba la sfârșit.

Glastonbury este o fostă insulă (de fapt o peninsulă) care a fost înconjurată de mare în vremuri foarte vechi; zona este irigată de mai multe râuri și ca urmare este foarte mlăștinoasă. Mlaștinile din zonă au fost parțial drenate în perioada medievală; ele au fost complet drenate în urmă cu aproximativ 200 de ani. Zona din jurul orașului a devenit uscată abia secolul al XVI-lea.

Deși un ținut mlăștinos și nesigur, se crede că zona Glastonbury a fost locuită de oameni încă din timpurile mezolitice. Există dovezi că ar fi putut fi un loc sacru al druizilor. Triburile celtice care au trăit aici cunoșteau pe deal o peșteră secretă de unde puteai intra în tărâmul Annwn, unde locuia stăpânul lumii de jos, Gwyn ab Nudd și unde se afla ceea ce se numea Fântâna Renașterii. Se spune că în secolul al VI-le Sfântul Collen a vizitat Gwyn intrând printr-o intrare ascunsă. Pomenindu-se în interiorul unui palat, Sfântul Collen a stropit cu apă sfințită în jur, iar palatul a dispărut, lăsându-l pe sfânt în picioare singur pe vârful Torului.

Glastonbury a fost considerat un loc sacru de când oamenii au ajuns pentru prima dată în zonă (cel puțin 10.000 î.Hr.), iar cei mai mulți spun că aceasta s-ar datora dealului său ciudat, numit Glastonbury Tor („tor” este un cuvânt folosit pentru a desemna alte astfel de promontorii din sud-vestul Angliei).

În vremurile megalitice (poate în jurul anilor 2500-2000 î.Hr.) laturile acestui deal au fost modificate – s-au creat terase, despre care s-a spus pe rând că au servit unor lucrări agricole sau că au avut un scop ritualic și inițiatic. S-a spus că ar fi putut forma un labirint tridimensional sau numai o serie de straturi, reprezentând mai multe niveluri de conștiință și realitate, destinate ritualurilor și pelerinajelor.

Primele așezări din zonă au fost situate la Wick Hollow (în partea de sus a orașului Bove) și lângă Chalice Well – populația permanentă ar fi putut fi de doar 50 de oameni, dar în vremurile megalitice acest lucru reprezenta un soi de „aglomerare urbană“.

În epoca celtică a fierului (500 î.Hr. până în jurul anului 100 dH), „insula” era un centru spiritual druidic. De aici probabil tradiția care afirmă că Iisus a vizitat locul în timpul uceniciei sale, așa cum a vizitat și alte locuri sacre din lume. Apoi, după răstingire, Iosif din Arimateea și unii adepți au venit aici ca refugiați, și, primind sprijinul druizilor, au construit aici prima biserică proto-creștină dedicată de la început acestui scop (creștinii se întâlneau până atunci în catacombe, peșteri, case particulare, dar nu în edificii create special pentru a fi biserici). Această primă biserică a fost transformată de Sf. Patrick al Irlandei într-o mănăstire, care a crescut în dimensiune și statură în timpul perioadei medievale, pentru a deveni, în anii 1100, unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj și centre de învățare din Europa. Abația a fost distrusă în anii 1500 din motive politice și, de atunci, de-a lungul secolelor, Glastonbury a fost un magnet pentru oamenii cu orientare spirituală și creatori, mai ales din 1900 încoace.

Principalele puncte sacre ale Glastonbury sunt Glastonbury Tor, Glastonbury Abbey, Chalice Well, Chalice Hill, Wearyall Hill și Bride’s Mound.

Gerald din Wales povestește în De instructione principis (1193) despre un mormânt care conține scheletul uriaș al Regelui Arthur și cel al reginei sale, Guinevere. Mormântul fusese descoperit de călugării din Glastonbury Abbey în 1191, între două piramide de piatră. Se mai spune că un bard galez i-a dezvăluit regelui Henric al II-lea locul de înmormântare secret. Mănăstirea a fost distrusă de incendiu în 1184; în timpul reconstrucției, călugării au căutat rămășițele lui Arthur și Guinevere; au declarat apoi că le-au găsit într-un sicriu de plumb, la nouă picioare sub o lespede de piatră. Bărbatul măsura opt picioare înălțime (adică 2,43 m!) și avea craniul deteriorat; laolaltă cu rămășițele femeii a fost găsit un pic de păr blond. O lespede cu cruce de plumb era inscripționată: „aici zace îngropat renumitul rege Arthur în Insula Avalon”. Oasele au fost reîngropate în 1278 într-un mormânt de marmură neagră, în interiorul bisericii – s-au pierdut însă în 1539 când reforma a dus la dizolvarea mănăstirilor și abația a fost vandalizată și distrusă.

Sunt însă numeroși istorici moderni care consideră că întreaga afacere a fost organizată de călugării aflați în căutare de fonduri, după incendiul devastator care distrusese mare parte din abație cu zece ani mai devreme. Acești istorici pornesc chiar de la dovada prezentată atunci de călugări: placa de plumb găsită în mormânt în 1191, care înregistrează în mod specific că rămășițele au aparținut regelui Arthur și Guinevere. Da, spun istoricii, acest artefact era în concordanță cu obiceiul de înmormântare practicat cu un secol înainte – dar, cum se spunea că Arthur ar fi murit în jurul secolului al VI-lea, dacă placa ar fi fost cu adevărat îngropată cu regele și regina lui la momentul înmormântării, ea s-ar fi aflat acolo cu aproximativ 600 de ani înaintea timpului său.

Regele Arthur este un personaj istoric sau un personaj de legendă? Această întrebare nu are până azi un răspuns ferm și unanim. Monarhul este asociat în întreaga mitologie celtică. O cronologie a vieții lui Arthur a fost asamblată de către Geoffrey de Monmouth în Historia regum Britanniae în jurul anului 1140. Acesta vorbește pentru prima oară despre locurile care au marcat viața Regelui Arthur: Tintagel în Cornwall, Caerleon în Țara Galilor de Sud și desigur Insula Avalon, unde a fost forjată sabia lui Arthur, numită Excalibur. Se mai spune și că pe insula Avalon s-a refugiat regele rănit de moarte, aici a murit și aici a fost îngropat. Cât despre sabia lui Arthur, Excalibur,
legenda spune despre ea că a fost aruncată într-un lac de Sir Bedivere la instrucțiunile regelui muribund. Se mai spune că acest loc ar putea fi bazinul acum drenat de la Podul Pomparles de lângă Glastonbury.

Roberta Gilchrist, profesor de arheologie la Universitatea Reading: „Arthur este considerat mai degrabă celtic decât anglo-saxon. Și în Glastonbury, găsim o biserică creștină care a fost fondată înainte de misiunea romană de a-i creștina pe englezi.” Glastonbury devine astfel un argument în favoarea unei spiritualități vechi și incontestabile specifice pământurilor acestora, care precede atât creștinismul cât și influența saxonă.

Pentru arheologul britanic Alfred Watkins, abundența siturilor păgâne și neolitice sacre din jurul Glastonbury s-a datorat poziției sale la intersecția a mai multe Ley Lines. În cartea sa The Old Straight Track (1925) Watkins a numit Ley Lines acele căi invizibile care unesc trei sau mai multe situri antice; acestea au fost desenate de societățile antice și au putere spirituală. Cea mai faimoasă Ley Line ar uni Glastonbury Tor de Mont Saint Michel și de cercurile de piatră cunoscute sub numele de The Hurlers din Cornwall, apoi continuă prin Avebury în Wiltshire și peste o serie de movile preistorice de piatră, biserici, castele și monumente.
Aliniamentele de bază din jurul Glastonbury, așa cum se arată pe hartă, și în alte părți din Marea Britanie, au fost probabil stabilite în timpul sau chiar înainte de perioada megalitică (3500-1500 î.Hr.) concomitent cu construirea lui Avebury și Stonehenge. Deoarece aceste aliniamente îmbrățișează caracteristici ale peisajului natural, multe dintre ele probabil marchează sau îmbunătățesc tiparele energetice naturale ale pământului, deși în unele cazuri cu siguranță le creează și ele. Există o eleganță intuitivă minunată în amplasarea și designul site-urilor antice – uneori apare doar când ajungi acolo sau vezi peisajul într-o stare calmă, sensibilizată.
În această ordine de idei se poate spune că toate site-urile antice sunt probabil mai vechi decât datarea lor oficială, deoarece lucrările de inginerie din pământ, piatră și lemn nu au fost prima lor încarnare – multe dintre ele vor fi început pur și simplu ca o poiană, un cairn sau sălașul unui spirit, recunoscut de oameni. ca loc sacru sau special.

În 1907, Biserica Angliei a preluat ruinele din Glastonbury și a început săpăturile sub conducerea lui Frederick Bligh Bond. Bond a localizat capele necunoscute și părți ale mănăstirii și a concluzionat că mănăstirea a fost construită după o geometrie veche, sacră, cunoscută de constructorii piramidelor egiptene și de masoni. Cum a aflat asta? Prin dicteu automat, modul în care mediumurile comunicau cu spiritele călugărilor și primeau îndrumări de la aceștia.
A urmat un scandal, iar Bond a fost concediat. Decenii mai târziu, descoperirile sale au fost reinvestigate și apreciate într-o nouă lumină. Bond intuise o legătură între Glastonbury și Stonehenge și Avebury, ceea ce a fost confirmat. Se spune că o astfel de Ley Line trece prin Tor și îl leagă de Stonehenge. Linia trece de-a lungul unui drum vechi numit Dod Lane (din cuvântul german pentru mort, tod) sau „Dead Man’s Lane”. În folclor, Dod Lane este calea spiritelor; presupusul mormânt al regelui Arthur se află pe o prelungire a acestei Ley Line.
De asemenea, Soarele răsare exact în linie cu Avebury, la aproximativ 40 de mile distanță. Și se spune că Glastonbury Abbey a fost construită după aceeași geometrie secretă ca și Stonehenge.

Teoria lui Watkins despre Ley Lines și Glastonbury a cunoscut mare popularitate în epocă și a atras către Glastonbury un aflux de ocultiști, printre care și Dion Fortune. După ce a fost expulzată din Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur în 1924, aceasta a înființat Societatea Luminii Interioare și a fondat o casă de oaspeți în Glastonbury, care a servit drept centru de cult al organizației.

Din 1914 până în 1925, socialistul și compozitorul englez Rutland Boughton, atras de tradițiile arthuriane, a folosit Glastonbury ca incubator pentru o renaștere culturală engleză. Cu sprijinul scriitorului George Bernard Shaw și compozitorului Edward Elgar, Boughton a pus bazele unui soi de falanster în zonă. Primul festival de la Glastonbury a început cu o reprezentație a lui Boughton cu opera The Immortal Hour. Festivalurile au devenit curând epicentrul renașterii celtice engleze, care a durat până în 1925, când Boughton a rămas fără bani și a fost forțat să abandoneze falansterul. Pentru această nouă generație, Glastonbury s-a plasat ferm undeva între real și imaginar.

Se spune că noaptea se pot vedea lumini ciudate în jurul Turnului de pe Glastonbury Tor – sunt, poate, efectele unei energii misterioase magnetice terestre sau, așa cum cred unii observatori OZN, conectate la nave spațiale extraterestre. Practicanții moderni de magie, păgânism, Wicca și alte tradiții spirituale țin rituri și ritualuri pe Tor.

Din cele mai vechi timpuri până la cele moderne, Glastonbury a fost un loc de întâlnire pentru oameni sfinți, adepți, studenți și pelerini, un fel de colegiu peren și loc de inițiere și învățare. Chiar dacă acest lucru a implicat doar un mic grup de o sută de oameni, în acele vremuri de populație mult mai scăzută, acest lucru va fi fost semnificativ, mai ales datorită cunoștințelor de specialitate și influenței unor astfel de oameni.
Specialiștii recomandă și vizitarea unor situri antice învecinate, care își au originea și în vremurile megalitice – Brent Knoll, Brean Down, Cadbury Castle, Dundon Beacon, Burrowbridge Mump, Priddy Circles și Nine Barrows, Stanton Drew și Cley Hill.

În 1929, Katherine Maltwood, vizionară și artistă plastică, se afla la Glastonbury pentru a crea ilustrații pentru Nobila istorie a Sfântului Graal. Aici a redescoperit cele 12 semne ale zodiacului, sub forma unor configurații din formațiuni naturale de pământ, drumuri, șanțuri, poteci și lucrări de pământ, acoperind un cerc de 10 mile în diametru. De fapt este vorba despre o redescoperire, deoarece despre acest zodiac vorbise pentru prima oară alt vizionar, anume John Dee, medicul și astrologul reginei Elisabeta I de la sfârșitul secolului al XVI-lea.
În cartea sa, Templul stelelor din Glastonbury, Katherine Maltwood a făcut o conexiune între aceste figuri zodiacale și legendele arthuriene. Arthur este Săgetător, Merlin este Capricorn și Guinevere este Fecioară. Glastonbury însuși este Vărsător, semnul Noii Epoci a Iluminării.
Oricât de nebunească și improbabilă ar părea existența sa pentru mulți oameni, Zodiacul pare să contureze o zonă de energie în peisaj. Distribuția semnelor zodiacale a fost văzută dintr-o viziune de Katherine Maltwood și din aer înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, iar de atunci un mic grup de adepți dedicați pledează pentru Zodiacul Glastonbury – deși există o dezbatere asupra formelor precise, simbolurilor și locațiile zodiacului din peisaj și unele reproiectări au fost sugerate de-a lungul timpului.

În Evul Mediu, Glastonbury Abbey a fost unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj din Europa, gazda unei biblioteci mari, vizitată de o serie de învățați ai vremii. Biserica Ortodoxă din Marea Britanie încă recunoaște Glastonbury ca fiind biserica primară a Occidentului, superioară Romei datorită antichității sale creștine. Aceasta pentru că tradiția spune că Isus a venit aici.
Însă mulți sugerează că tradiția conform căreia însuși Iisus a fost la Glastonbury nu este decât un soi de cascadorie publicitară pusă în scenă de călugării medievali, pentru a strânge bani și favoruri după incendiul mănăstirii. Alții însă acuză că în spatele acestei idei preluate cu entuziasm de unii oameni de știință se află invidia celorlalte biserici.

Se spune că după Răstignire, Iosif din Arimateea, negustor de metale și esenian, unul dintre finanțatorii campaniei lui Iisus, a venit la Glastonbury ca refugiat, împreună cu doisprezece adepți esenieini (la fel ca și Iisus însuși), pentru a fonda prima biserică din Europa, posibil din lume. Conform tradiției, Iosif a întâmpinat de druizi, care i-au oferit pământ pe care să construiască și să susțină o biserică și o comunitate. Iosif ar murit aici, la Glastonbury.

Linia creștină s-a clătinat în următoarele decenii și secole, deși a supraviețuit mai mult sau mai puțin până când Sf. Patrick a venit în 433 pentru a fonda o comunitate monahală din care s-a dezvoltat Abația.

Încredințat cu înmormântarea lui Hristos, se spune că Iosif din Arimateea fie a trimis potirul de la Cina cea de Taină (despre care se crede că era Sfântul Graal) în Marea Britanie împreună cu adepții săi, fie l-a adus personal în rolul său de misionar. Se spune că a fost văzut odihnindu-se în vârful dealului Wearyall, sprijinindu-și în pământ toiagul de rugăciune – în contact cu pământul binecuvântat din Glastonbury, toiagul a prins rădăcini și a încolțit un copac, un păducel sau spin care înflorește de două ori pe an. Până nu de mult acesta putea fi văzut la Glastonbury (gurile rele spun că fusese între timp înlocuit). De altfel, acest copac a suferit o persecuție considerabilă de-a lungul secolelor: presupusul original a fost tăiat în timpul războiului civil, iar arborele ceremonial care stătea pe amplasament a fost vandalizat în mod repetat, până când a fost îndepărtat cu totul în 2010.

Se spune că Graalul – Potirul Sfânt a fost spălat la Chalice Well – care se află la poalele Glastonbury Tor. După alții a fost chiar îngropat acolo. Cert este că din această fântână curge apă roșiatică – experții spun că aceasta culoare se datorează minereului de fier. Mai mult, apa din Chalice Well curge într-un ritm care nu variază niciodată, nici în debit și nici în temperatură.
Potrivit legendei, Fântâna Potirului a fost construită din blocuri mari de piatră de către druizi. Denumit și izvorul de sânge, aproximativ 25.000 de galoane de apă de izvor cu oxid de fier roșcat, despre care se spune că are proprietăți magice, curg prin fântână în fiecare zi.

Abația Glastonbury a fost înzestrată pe deplin de regele saxon Ine în 704 și, cu ajutorul lui Patrick, Dunstan și alți clerici nobili, în epoca normandă, în anii 1100, devenise mare și bogată. Glastonbury Abbey era separată de restul Bisericii din Anglia, trecând drept cea mai veche și „cel mai sfânt pământ” din Anglia.

Totuși sunt mai mulți istorici care vorbesc despre rivalitatea ulterioară, de lungă durată, dintre starețul de Glastonbury și episcopul de Bath și Wells nu a fost doar o mică problemă locală, ci o rămășiță a tragicii fricțiuni politice dintre bisericile antice britanice (celtice) și catolice (saxone). , care se terminase cu suprimarea bisericii celtice după Sinodul de la Whitby din 664. Creștinismul era credința modernă, iar atât saxonii, care invadaseră Anglia în anii 500, cât și Papa, care i-a susținut, au căutat să mențină o distincție culturală față de britanici (celți) și, în cele din urmă, să-i copleșească pe britanici.

Chiar în momentul în care Henric al VIII-lea a decis desființarea mănăstirilor în anii 1530, Glastonbury a fost închisă la doi ani după toate celelalte mănăstiri ale Angliei – și probabil numai pentru că starețul Whiting a refuzat să predea relicvele sacre pe care Abația le deținea (fiole cu sângele și sudoarea lui Hristos pe Cruce, la care se pare că s-ar fi adăugat și potirul folosit în Cina cea de Taină). Aceste relicve ar fi dovedit în mod concludent primatul liderului bisericii engleze – până acum regele însuși, prin propria sa numire – asupra Papei de la Roma. Henric al VIII-lea ar fi preferat ca Glastonbury și moaștele sale sfinte să fi trecut de bunăvoie sub controlul său. Totuși, atunci, ca și astăzi, Glastonbury avea propria sa gândire independentă, într-o lume proprie.

Ultimul stareț din Glastonbury, Richard Whiting, a făcut ca aceste relicve să fie îndepărtate, refuzând să renunțe la ele. A fost spânzurat iar corpul lui a fost sfâșiat în vârful Torului. Relicvele nu au mai fost găsite de atunci. Abația a fost închisă și oamenii regelui au luat toate obiectele de valoare pe care le-au putut găsi. O mare parte din piatră a fost folosită de-a lungul deceniilor în clădiri și drumuri locale, iar urme de gargui, coloane și ferestre încă împodobesc casele din jurul orașului.

Ingineria megalitică antică a peisajului, ale cărei principii și matematică au trăit în arhitectura bisericii medievale, a fost înrădăcinată în dorința de a îmbunătăți, canaliza și modifica fluxurile subtile de energie din natură și dintre pământ și cosmos. Dacă geometria și proporția exprimă principii divine, atunci construirea de temple atent proiectate aduc aceste principii pe planul pământesc.

S-a spus că lucrările megalitice de la Glastonbury au fost strâns legate de configurații ale apei subterane (domuri, pâraie și filoane), care pot fi identificate prin radiestezie. Se pare că Glastonbury Tor este plin de curgeri de apă subterane, iar tradițiile menționează existența unor peșteri în interiorul său – inclusiv în zilele noastre compania de apă locală folosește apa de aici pentru sistemul de alimentare. Când era înconjurat de apă și mlaștină, Glastonbury ar fi fost un adevărat castel de apă.

Scopul ingineriei megalitice a fost de a armoniza fluxurile de energie ale cerului, pământului și omenirii. Aceasta, la rândul său, ar afecta vremea, fertilitatea, prosperitatea, armonia socială și starea generală a lucrurilor. Site-uri precum Glastonbury vor fi fost folosite pentru a accede la niveluri mai profunde de conștiință și realitate, pentru comunicare psihică, vindecare și implicare în procesul de creație. Glastonbury, Avebury și Stonehenge, formând un triunghi, funcționează împreună ca un nod global în trei puncte, iar activitatea conștiinței din toate cele trei locuri, creată atât de rezidenți, cât și de vizitatori, ar putea ajuta la nivel global.

5. Să simți Glastonbury

De câteva secole bune, detectivi mistici, agenți secreți și conspiratori de pe toate continenetele încearcă să dezlege misterul de la Glastonbury sau să lege de Glastonbury noi mistere sau simple ghicitori. Cel mai puternic și poate singurul motiv de a merge la Glastonbury este chiar acela de a simți tu însuți vibrația locului. Dacă Glastonbury te cheamă, mergi acolo cu inima deschisă și urmează singura cale a șamanului: simte ce are să-ți spună locul. Compania Monikăi Puiu și a lui David Eastoe o să-ți fie mai mult decât inspirație: îți va fi ghid subtil.