Frăția verticală a copacului

A doua venire a primăverii este marcată de lunile pline de după echinocțiu. care marchează a doua etapă a ascensiunii soarelui. După cumpăna echinocțiului, când ziua este egală cu noaptea, ascensiunea soarelui face să se ridice către el aripile ascendente ale vegetației.

Simbolic, pământul se află într-o mișcare de ascensiune către cer, care va dura până la solstițiul de vară, când copacul cu rădăcinile în pământ și ramurile către cer se va întâlni și întrepătrunde direct, într-o nuntă mistică de mii de ori înmiită, cu copacul care are rădăcinile în cer și de pe pământ i se văd doar ramurile.

Deocamdată ea este anunțată de sărbătorile vegetale de Lună plină: prima dintre ele se leagă, în cheie creștină, de Florii și Paște – în mijlocul ei este ascensiunea vegetației, întruchipată în simbolistica Întâmpinării Domnului cu ramuri, respectiv, în tradiție catolică, de împodobirea unui pom cu ouă, simple sau decorate, vopsite sau colorate.

Următoarea etapă corespunde împrimăvărării depline, răspândirii luminii, razelor soarelui, peste pământ. Se sărbătorește în mod tradițional de 1 mai și este simbolizat de Arminden, arborele ideal – în cheie creștină este legat de Înălțare sau de Pogorârea Sfântului Duh, respectiv de Rusalii.

Este remarcabil modul în care semnificația acestor sărbători și felul în care oamenii le percep au străbătut nestingherite veacuri și credințe. Cultul pentru copac și ramurile lui, obiceiul de a ieși și de a sărbători natura a străbătut cu dibăcie drumul de la sacru la profan, într-o incursiune a sacrului de a-și face împlinită misiunea oricum și orice condiții. Practic, omul nu se poate împiedica să fie religios, oricât de mult s-ar împiedica. Pare un paradox și totuși este natură – natură umană. Refugiate în superstiții și gesturi rituale, uitate, ocultate, ignorate sau desacralizate, gesturile de venerație se încăpățânează să marcheaze drumul sufletului spre lumină, câteodată în pofida sufletului însuși. Ca și cum nimic nu ne poate împiedica să fim noi înșine – nici măcar noi înșine!

Revenind la lunile pline de după echinocțiu, poate cea mai notabilă dintre ele este luna Paștelui iudaic – conform istoriei mitice, este luna ieșirii poporului ales al lui Israel din robia egipteană. Ca semnificație, a fost preluată de toată lumea creștină europeană. În simbolismul iudeo-creștin al eliberării din robia lumească, simbolism sosit în Europa străveche via Roma cuceritoare a Orientului, lumea ancestrală a transvazat tot fondul ancentral de consacrare a vieții verticale a copacului, ca ființă care întrupează legătura directă între cer și pământ.

Întreaga Europă străveche, de la Atlantic la lumea dacică, avea un cult bine stabilit pentru pădure și copaci. Copacul este fratele vegetal al omului, și destinele lor se oglindesc unul pe altul. Toate riturile anului sunt legate într-un fel sau altul de copac.

Copacul sacru, armindenul, deschiderea naturală, firească, spre cer și dinspre cer, dramatismiul vegetal al renașterii anuale a copacilor, creșterea naturală spre spiritualitatea și certitudinea revelației spiritualității în gestul naturii de a învia în fiecare an prin grația divină a soarelui, lasă loc dramei cosmice a persecuției și mântuirii lumii materiale, care este drama poporului ales reflectată de reinterpretarea ei universală grație ideii creștine a Mântuirii printr-un om care este Mântuitor și care în același timp este însuși Dumnezeu.

Florii

În calendarul creștin, sărbătoarea din duminica precedentă Paștelui se numește întâmpinarea Domnului și, după Biblie, marchează intrarea lui Iisus în Ierusalim în ziua de Paște (iudaic) a anului zero. Iisus este primit triumfal în Ierusalim, ca un rege, într-o procesiune cu ramuri de palmier și/sau de măslin. Conform profeției Cărților Sfinte ale Vechiului Testament, el este călare pe un asin. Este întâmpinat ca un mare împărat și profet, deoarece se dusese vestea despre minunea pe care tocmai o făcuse cu o zi înainte, când a înviat pe un tânăr pe numele Lazăr, fratele Mariei și Martei.

Totuși, în zilele noastre, sărbătoarea se leagă de flori și se sărbătoresc oamenii cu nume de flori (este adevărat că sunt sărbătoriți și toți cei care poartă nume vegetale: Brad, Crenguța, Mălin etc). De ce se întâmplă asta?

Când ceremonia de întâmpinare a Domnului a ajuns să fie re-pusă în scenă pe meleagurile europene, ramurile de palmier au lăsat locul, în mod firesc, ramurilor de salcie plângătoare și florilor. Nu întâmplător, deoarece la Roma, care a preluat prima creștinismul ca religie statală dominantă, exista deja în același timp al primăverii o procesiune vegetală dedicată zeiței păgâne Flora. Ca toate cultele vegetale, și acest cult implica moartea și învierea – un fond mitologic încă și mai vechi implica moartea unui zeu (Osiris, Tammuz, Sol Invictus), aflarea trupului acestuia de către femei (Isis, Astarte), plângerea și învierea lui.

Dacă în Roma acelei vremi zeul care moare și învie este cel mai probabil să fi fost identificat cu Dionisos (ba chiar și cu Osiris, zeul importat direct din Egipt), atunci când sărbătoarea creștină a ajuns în spațiul românesc numele zeului care moare nu s-a mai păstrat.

Ritualurile străvechi din acest spațiu menționează însă și ele o astfel de poveste locală de moarte și renaștere, dar eroului ei nu i se mai știe alt nume în afară de numele biblic de Lazăr. Evangheliile consemnează că la rugămințile Mariei și Martei, două femei credincioase, Iisus l-a înviat pe tânărul Lazăr, fratele lor care tocmai murise. Este dovada fizică a puterii lui Iisus de a învia sau, mai concret, a puterii credinței de a învia, de a întoarce cursul morții.

În Bulgaria – și pe alocuri și la noi – fetele mai merg încă în Sâmbăta lui Lazăr (sâmbăta de dinainte de Florii) să colinde cu Lăzărica, împodobite cu flori, purtând coșuri cu flori și primind în dar ouă pe care le vor înroși în joia mare. Cântecele și jocul lor pun în scenă exact această evoluție a morții, plângerii și învierii lui Lazăr, iar ritualul creștin al Paștelui, care urmează peste o săptămână, arată faptul că suntem toți implicați în aceste fapte mistice, care devin un soi de prezent perpetuu.

Paștele creștin a preluat unele dintre ritualurile magice menite să pregătească reinstalarea vieții în lume. Înainte de a se umple de simbolistica iudeo-creștină, sărbătoarea primăverii, onorată peste tot în țările de climă temperată, a fost pusă sub semnul simbolurilor care sugerau întoarcerea naturii la viață.

Curățenia de primăvară, un gest foarte util de altfel, este la origine un astfel de ritual: frecarea podelelor și a tuturor suprafețelor din casă se efectua numai prin mișcări în cerc și spirală, în sensul acelor de ceasornic. Niciodată linii drepte, niciodată în sens invers. Spiralele invizibile și benefice, trasate peste tot, aveau rolul de a canaliza circulația energiei și de a primeni efectiv întregul suflu al casei.

De la simbolismul evident al ouălor și florilor, seria simbolică va continua cu primele animale care nunteau: păsările și iepurii.

Iepurele trece drept simbol al fertilității, vitalității, regenerării și deci al nemuririi. În unele tradiții este animal lunar, dar în mitologia nordică este însoțitorul zeiței nordice a răsăritului de soare, Ostara. De la celebrările acestei zeițe provine numele german și englez al Paștelui, Oster, respetiv Easter. În Europa nordică, aceste celebrări ale naturii care învinge amorțeala iernii și se întoarce la viață au precedat introducerea sărbătorii creștine a Paștelui.

Tradiția mielului pascal provine din Vechiul Testament și găsește un teren fertil în Europa pastorală, unde primăvara venea cu un exces de miei… Conform celor povestite de Vechiul Testament, iudeii erau robi în Egipt pe când Dumnezeu tocmai se pregătea să prăvălească asupra prigonitorilor lor, egiptenii, cea de-a zecea plagă, o molimă devastatoare care urma să-i decimeze. Pentru ca Îngerul Morții să vină numai asupra egiptenilor, dar nu cumva să se atingă și de oamenii din poporul ales, Dumnezeu le-a arătat iudeilor cum să îi facă semn. Prin vocea trimisului său, Iosif, Dumnezeu le-a poruncit supușilor săi aleși să sacrifice un miel și să-și mânjească porțile cu sângele lui. Astfel Îngerul urma să știe sigur că acea casă adăpostește pe fiii poporului ales, și astfel îi va lăsa să trăiască în pace. Sărbătoarea iudaică Pessah semnifică „trecerea“ și comemorează acest eveniment, urmat imediat de exodul din Egipt. Și în zilele noastre datina le cere evreilor să sacrifice un miel pentru Pessah și să-l mănânce până la apusul soarelui, cu ierburi amare (avantajoase pentru digestia cărnii grele de miel). Simbolistica mielului a fost păstrată și la creștini: Iisus e Mielul lui Dumnezeu, care îi salvează pe fiii Omului. Așa cum mieii de odinioară îi salvaseră pe primii născuți ai poporului ales.

Trei feluri de Paște

Când Iisus a intrat în Ierusalim, Săptămâna Patimilor sale a coincis în anul acela cu celebrările de Pessah. Apoi bisericile creștine au ales să sărbătorească Paștele neapărat duminica și neapărat la distanță de Paștele iudaic. Distanță calculată de cele două calendare ușor diferite, după care se ghidează Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Așa se face că în fiecare an avem trei zile de Paște. Paștele iudaic, Paștele Catolic și cel Ortodox coincid rareori. Anul acesta Pessah începe pe 5 aprilie, Paștele Catolic va fi pe 9 aprilie, cel Ortodox pe 16 aprilie.

Dacă Hristos nu ar fi înviat, întreaga narațiune creștină ar fi fost zadarnică. Unii mistici spun chiar: „toată istoria ar fi fost zadarnică“. Credința în învierea Fiului lui Dumnezeu este credința în propria noastră capacitate de înviere. Ca orice trezire la viață, ea ne poate introduce într-un nou ciclu vital sau ne poate scoate din istorie, integrându-ne direct în sacru. Sau ambele. Destinul nostru este aceala de a avea mereu accesul deschis la sacru, la propria consacrare, exact în același timp în care alți factori ne trag către ciclurile succesive ale dramei solare. Sunt destine la fel de nobile cu o singură condiție: de a le vedea împreună în fiecare clipă.

Creștinismul accentuează ideea că Învierea lui Hristos este un fapt unic în istorie, mărturie a faptului că Fiul lui Dumnezeu a fost pe deplin om, și-a găsit moartea dureroasă în vremea lui Pilat din Pont și a înviat a treia zi, cum profețeau scripturile. Cel care crede cu toată ființa în ființa lui Hristos, ajunge să facă parte din această taină de nepătruns și îi este dată viața veșnică. Ritualurile complexe care însoțesc toată Săptămâna Mare au darul de a-i pregăti pe creștini pentru ceea ce mintea nu poate înțelege și trupul omenesc nu poate realiza: învierea din morți, în trup!

Caracterul de nepătruns al acestei taine a fost, așa cum se poate anticipa, o provocare permanentă pentru mintea umană, care în mod evident a căutat să o raționalizeze, să o simplifice sau să o abstractizeze. Însă raționalizările nu fac decât sâ ciuntească semnificația acestei taine fără precedent. Învierea nu e metaforă și nici șiretlic, nu e un joc de limbaj sau o magie, ci un fapt care se petrece într-un mod tulburător în carne și în cea mai profundă spiritualitate deopotrivă.

Dacă în istoria religiilor se pot găsi suficiente exemple de zei care ajung pe pământ dintr-un motiv sau altul și care se întâlnesc într-un fel sau altul cu moartea, nu mai există alt pe deplin om care să fie și pe deplin Fiu al lui Dumnezeu, decât Iisus.

Acesta este miezul sărbătorii de Paște și fiecare an din viața creștinului este pentru el încă o șansă de a se apropia cu încă un pas de taina de nepătruns a învierii, ca ieșire din ciclul mundan al vieții și al morții. Nu este o eternitate vegetală, circulară, ci o viață care depășește noțiunea de ciclu mundan. Credința într-o astfel de viață este însă chiar esența care face să se întâlnească arborele fizic cu rădăcini în acest pământ cu arborele cosmic, ce-și are rădăcinile în cer. Este și credința care mută munții. Este și credința care te scoate din circuitul reîncarnărilor, pe care unii o numesc nirvana și o construiesc, alții o numesc satori și o cultivă, așa cum cultivi o viață un cactus care înflorește o clipă și îți mântuie toată viața.