Rituri de primăvară I – Martie, deșteptarea!

Cum este și firesc din punct de vedere astronomic, riturile de primăvară încep în toată lumea imediat ce trece solstițiul de iarnă – primul este chiar Anul Niou Chinezesc, respectiv sărbătoarea primăverii.

Și în spațiul românesc, Anul Nou a fost conceput să înceapă în primăvară și respectiv chiar la 1 martie. Dedicat lui Marte, zeul bătăios, sezonul de primâvară este pus sub semnul yangului, al vieții care înmugurește în întunericul iernii. Ca urmare, într-un gest apotropaic, ea ar trebui să fie legată și pusă în contrapondere cu opusul ei. Viața și moartea, lumina vitală și tenebrele se întrepătrund, de aceea simbolul reprezentativ în acest spațiu european a fost de mii de ani gestul contrariilor îngemănate, respectiv firele răsucite, alb și negru, negru și roșu, negru și galben, alb și roșu acum – șnurul Mărțișorului, de care se atârnă diferite obiecte de podoabă. În mod surprinzător, se prezintă întocmai ca și cele două pulsiuni mereu intricate, imaginate de părintele psihanalizei, Sigmund Freud – pulsiuni sau instincte care la el îmbracă pe rând nume și concepte diferite: conservare și sexualitate, sexualitate și violență, viață și moarte. La fel ca pulsiunile „intricate“ cum spune Freud, cele două fire de ață amintesc mereu de dualitatea acestei lumi.

Martie este momentul de echilibru, punctul în care cele două forțe se măsoarâ, iar tot ceea ce urmează ca rituri de primăvară migrează către victoria vieții, către înflorire, către înviere.

În tradiția românească, această migrație este vizibilă, simbolizată de călătoria de 9 zile a Dochiei, de la Mărțișor (1 martie) la Ziua Morților sau a Mucenicilor (9 martie).

Tradițiile pe care le știm despre Dochia sunt tradiții populare culese de diferiți folcloriști de prin tot spațiul românesc (mai degrabă însă putem vorbi despre spațiul balcanic al Marii Zeițe, așa cum este definit de Maria Gimbutas). La fel cum Mărțișorul nu este numai românesc, ci apare și la bulgari sub foirma tradiției de Martenitza, iar primul „mărțișar“ respectiv un bănuț legat cu panglici răsucite în două culori datează, se pare, de cca 7000 de ani și  a fost găsit în vestul României, undeva la limita între spațiul românesc și cel sârbesc.

Revenind la Dochia, numele îi vine de la o sfântâ muceniță creștină, Evdochia. Legendele o prezintă și ca „sora lui Decebal, regele dacilor“. Aceste legende o înfățișează ca o femeie tănără, frumoasă, fugind de siluirile cuceritorilor romani și împietrind pe munte (legenda tipică a fecioarelor, care se regăsește în diferite forme de-a lungul lumii). Dochia tănără apare și sub formă de „noră“ respectiv soția voinicului Mărțișor, persecutată de soacra ei. Este o figură mai larg răspândită în basme, în ciclul „fetei moșului cea frumoasă și cuminte“ persecutată de soacra  sau mama ei vitregă, baba cea rea. Urmărind-o pe tănăra care se refugiază în munți, baba este cea care se dezbracă de cojoace, apoi este ptinsă de ger și îngheață, prefăcându-se în stâncă.

Tradițiile de pe tot cuprinsul țării o prezintă cel mai adesea pe Dochia ca o „babă“. Folcloriștii apreciază că este vorba despre o figură străveche dacică (sau chiar mai veche), de aceea este văzută ca „babă“

Legendele tipice o înfățișează pe Baba Dochia ca o „maică bătrână“ pornită pe urmele fiului ei Mărțișor (după alții, Dragoberte) prin munți. Căldura înșelătoare de martie o păcălește, o face să-și lepede cojoacele unul câte unul, unul în fiecare zi, astfel că la final rămâne pradă gerului sosit năprastic și se preface în stană de pietră. Cert este că în Bucegi se pot vedea într-adevăr pietrele numite Babele.

Tradiția face ca pe 9 martie să fie Ziua Morților, deci împietrirea babei Dochia coincide cu împietrirea sau frământarea aluaturilor care formează fiertura sau coptura pregătite sâ fie ofrandă celor duși pe cea lume. Este ca și cum călătoria Dochiei ar fi călătoria către lumea de dincolo, respectiv în jurul vieții și morții, de la activitatea și viața frenetică a fiului ei Mărțișorul (sau Dragobetele, după alții) la moartea sa. Femeia care naște și îngroapă, care conduce sufletul de la împreunare și activitate de moarte și apoi înviere este una dintre cele mai străvechi teme legate de Marea Zeiță, de la Isis la Maica Domnului, de la întruparea lui Osiris la Pieta.

Dacă unele interpretări contemporane fac din Baba Dochia un monstru matern, altele se mărginesc să afirme că Baba „nu e ră“ (regionalism moldovenesc pentru rea) deoarece fără ea, fără sacrificiul ei, nici holdele nu ar crește. De ce? Ce este esențial în această călătorie aparent încăpățânată către neant pe care o face Dochia? Este concretizarea, amintirea mersului lumii, a faptului că yinul iernii dus la extrem duce la yangul împietririi, care le rândul său devine tributul Moșilor și deblochează yangul tânăr al primăverii, care va antrena la rându-i yinul tănăr femin și fertil, din care va crește vara și holda.

Figuura aceste Dochii recuperatoare și regeneratoare, a acestei babe care nu este rea se concretizerază artistic într-o figură emblematică pentru tot folclorul românesc, măicuța bătrână cu brâul de lână, plecată în cautăarea fiului ei, ciobănașul ucis în balada Miorița. Mai recent, figura este reluată în personajul Vitoria Lipan, văduva războinică, personaj creat de Mihail Sadoveanu în romanul „Baltagul“.

Acest gen de tradiție a făcut ca în toate epocile în spațiul românesc să fie sărbătorite femeile, tinere, bătrâne, copile, mame, la începutul lunii lui Marte războinicul. De aceea aici a fost adoptată cu naturalețe și sărbătoarea internațională de 8 martie și ea nu a fost în niciun fel afectată de vreo schimbare politică de pe acest pământ, spre deosebire de alte sărbători care au suferit diverse influențe., Chiar dacă sunt voci care spun, de exenplu, că 8 martie, Ziua Internațională a femeii este o sărbătoare de sorginte comunistă, în fapt nimeni nu se sinchisește de asta și 8 martie este sărbătorit cu intensitate în tot spațiul românesc.

Împietrirea babei Dochia pe 9 martie marchează sfârșitul oficial al iernii, împietrirea este yinul feminin dus la extrem, care frizează yangul. Ea plătește tribut mai întâi yangului bătrân (care preia ștafeta de la yinul bătrân) – de aceea 9 martie este ziua strămoșilor, când aceștia primesc tainul lor de mâncare, mucenicii.

În esență este vorba despre forme de oameni care vor fi conduse catre lumea cealaltă, create fiind din aluat, din pâine, din grâu – mucenicii, oamenii de aluat, vor duce cu ei moartea, martirajul și vor propune un ciclu nou, ca promisiune a eternității.

9 martie este ziua în care Babele lasă locul Moșilor – există pe alocuri și tradiția ca zilele Babelor (între 1 și 9 martie) să lase locul zilelor Moșilor,. Femeile își aleg o zi între 1 și 9 martie, ca să le reprezinte, iar aspectul (meteorologic și nu numai ) al zilei respective le va da o idee despre felul în care va fi anul pentru ele. La fel, bărbații își akleg una din zilele următoare (10-19 martie) pentru a îi reprezenta și a le reprezenta destinul pe parcusul anului.

Cu cât privim mai în amănunt tradițiile, cu atât observăm mai clae că cea mai naturală reprezentare e eternității este ciclicitatea.

Pe 9 martie, muchia între lumea femeilor și lumea bărbaților, femeile gătesc mucenicii, iar bărbații beau câte 44 de pahare de vin roșu.

Închipuind trupurile sfinților martirizați (cei 44 de mnucenici din Cezareea sunt cu adevărat prezenți în Calendarul Bisericii Ortodoxe la această dată de 9 martie), mucenicii din aluat sunt fie fierți într-o zeamă dulce (în sudul țării), fie copți în cuptor și tăvăliți prin miere și nucă (în Moldova). Grâul, dulcele, nuca sunt ofrande tipice aduse morților în toate colțurile lumii, ca parte a riturolor de ciclicizare, de integrare a celor duși de pe lume în ciclul lumii.

Introducând însă ideea creștină a morților întru Hristos, care sunt martiri a ideii de Înviere, al căror martiraj este de înțeles numai în virtutea credinței, sărbătoarea Mucenicilor suprapune peste tradiția ciclică a ofrandelor aduse morților speranța unei rupturi în acest ciclu, a unei ascensiuni a sufletului care transcende întrupările succesivem, iernile și verile, nașterile și morțile succesiuve.

Tradițional, mucenicii se împart săracilor, care spun „bogdaproste“ – expresie calchiată din slavonă și care înseamnă „Dumnezeu să-i ierte“ (pe morții pentru care se fac aceste daruri) iar persoana care a oferit mucenicii spune „Să fie primit“ – aducă „fie ca darurile să ajungă, prin gura ta, primitorule de aici, la sufletul celui dus de pe lumea asta la care m-am găndit și pentru care mă rog“.

Spre deosebire de darul clasic al colivei, care este numai grâu fiert, mucenicii intens prelucrați, „martirizați“ se pun în formă de om și dau trup ideii de înviere. Pe de o parte ei pregătesc terenul pentru riturile verii, în care forma și corpolența devin mai pregnante, pe de altă parte ei amintesc subtile de ieșirea din ciclu, care este destinul umanități. Destinul de a deveni altceva.

Într-o binevenită stilizare, în actul modelării aluatului de mucenici forma corpului omenesc a făcut loc unei forme de 8 sau, deloc întâmplător, mai degrabă semnul infinitului, practic al lumilor care curg una în cealaltă, după modelul topografiei. Proiecție bidimensională a panglicii lui Moebius unidimensionale, forma mucenicului ne duce cu gândul la trecerea între lumi, punându-ne existența în perspectivă.

Din ce în ce mai rar practicat în casă în zilele noastre industrializate, meșteșugul de a modela infiniturile din aluat le apropie pe femei de intuiția organică a acestei idei, într-o cunoaștere de dincolo de idee și abstracțiune, Practic, gestul de a modela ne cere să facem o pangilică de aluat, pe care apoi o circularizăm, iar un capăt se răsucește spre centru, exact ca și banda Moebius.

Ritualul plămădirii, modelării și preparării, opăririi, coacerii și îndulcirii mucenicilor, apoi al îmăprțirii lor face din femeile care oferă mucenici niște Dochii care fac legătura între viața care se stinge și viața care înmugurește, între lumea de dincolo și lumea de aici.