Despre copacul cu rădăcina în cer

În ascensiunea pământului spre soare, care se traduce calendaristic drept „primăvară“, vegetația joacă rolul principal, ca principală parteneră de reflecție a soarelui și luminii pe pământ. Dacă primele rituri de primăvară se leagă de Mărțișor, a doua serie se leagă de primele ramuri înflorite și/sau înfrunzite, respectiv de Florii și Paște, a treia serie este dedicată copacului mitic și puternic – pentru că-și are rădăcinile în Cer.

Pe Pământ au loc riturile copacului mistic – de-a lungul spațiului european este vorba despre Arminden, care de multe ori nu este un copac real, ci numai un stâlp în jurul căruia se leagă panglici colorate care închipuie ramurile. Pe acestea le apucă tinerii și dansează de jur împrejurul stâlpului, într-o ceremonie mai degrabă extatică – unii spun că aici se află rădăcinile obiceiului modern și muncitoresc de a sărbători întâi de mai.

În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Data de 1 mai apare pentru prima dată în legătură cu întrunirea din anul 1886 a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei. Atunci s-a introdus o rezoluție care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă”.

La 1 mai 1890 au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a  chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pace universală”.

La scurt timp, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”) anual, în prima zi de luni a lui septembrie. În schimb, în aproape tot restul lumii, 1 mai a devenit  Ziua Internațională a Muncii.

Totuși, de ce au ales muncitorii americani data de 1 mai pentru greva lor în favoarea unei munci rezonabile, care să permită odihna și refacerea? Ei bine, nu se știe cu exactitate, poate au fost considerente practice la mijloc, dar ne putem gândi și la alte motive. Majoritatea acestor muncitori proveneau din Europa de vest, unde ziua de 1 mai era acea sărbătoare care celebra ritmul firesc al vegetației, cu etapele sale firești de activitate și pauză. În mod tradițional, în tot spațiul european 1 mai era de când lumea o festivitate a vegetației, cu dans frenetic în jurul unui copac ridicat special și împodobit cu panglici, cu veselie, alcool și moravuri expansive. Se pare că acest ritual era răspândit în toată Europa arhaică, inclusiv în spațiul românesc.

Acest copac împodobit, denumit arbore de mai, sau may la waloni, mai la francezi, may pole la englezi, sau may stanger in Suedia, nu este altceva decât o reprezentare a copacului lumii din mitologia nordică, Yggdrasil. Îl găsim totuși și la noi, sub forma unui brad, fag sau mesteacăn adus de feciori din pădure până în sat, în ziua de Armindeni, care se sărbătoreşte în Transilvania, Banat, Bucovina şi Moldova la 1 mai, în Ţara Lăpuşului de Rusalii, în Muntenia şi Oltenia pe 23 aprilie, de Sângiorz. I se zice Arminden de la Ieremii nidini (ziua lui Ieremia în slavonă). Acesta este numele creștinat, dar în sine este ziua unui zeu străvechi al vegetației, sărbătorit cu petreceri cu bucate alese și vin și bineînțeles cu pauză de la muncă, tocmai pentru a-i feri pe cei ce munceau de furia zeilor manifestată sub formă de dezastre naturale, de trăznet și grindină.

La noi, Armindeni este cunoscută în popor și drept ziua pelinului, sau ziua bețivului. Era celebrat pelinul, plantă amară de leac, care, cules în ziua aceasta, capătă proprietăți magice… printre altele face și delicioasa magie de a transforma vinul de anul trecut într-o licoare cu adevărat divină!

În istoria creștină, în special catolică, ceremoniile Armindenului s-au alăturat celor de Rosales – o sărbătoare latină a a fertilității, a rozelor, a vegetației, care presupune procesiuni cu flori. În tot spațiul creștin – dar mai ales catolic – aceasta a fost suprapusă sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh sau cinzecimea, care de obicei survine mai târziu în mai sau chiar în iunie, având în vedere că are loc la fix 50 de zile după Învierea de Paște.

Într-o altă dimensiune, vedem că este un nou prilej pentru răsturnarea ordinii obișnuite a lumii, pentru transformarea moravurilor, pentru răsturnarea interdicțiilor și a valorilor. Are loc din nou o luptă între nebunia lunară și cea solară, iar în spațiul românesc tradițional aceasta se reflectă în lupta între Jocul Ielelor și jocul călușarilor. Ielele sunt Ele, zeițele cu nume de nepronunțat pentru că numele însuși este o vrajă. Mama sau regina lor este însăși luna și dansul lor face un nebun lunatic din muritorul care cuteză să le privească, în noaptea de Rusalii când ele se arată la răscruci și în case părăsite (de aceea ele se mai numesc și Rusalii sau Rusalce – în tradițiile slavone sunt legate nu numai de lună, ci și de ape, astfel încât se crede că sunt divinități acvative).

Nebunia bietului muritor victimă a jocului ielelor poate fi vindecată numai de ceata Călușarilor, o ceată de vrăjiitori-șamani, numai bărbați, consacrați soarelui.

Din motive evidente, despre Iele nu se știe mare lucru, fetele nu le impersonează și în mod tradițional nu are cum să existe un Dans oficial al ielelor. În schimb, dansul călușarilor este celebru, Plin de sărituri și acrobație, este un dans străvechi care se deprinde numai în cadrul unei cete secrete – primii călușari erau complet mascați și până în zilele noastre ei poartă costume complicate, pline de semnificații mistice și amulete. Acest dans solar și pe drept cuvânt războinic are trimiteri șamanice, iar cei care îl joacă sunt transpuși într-un soi de transă, pe care o putem numi nebunie solară.

Obiceiurile sunt cât se poate de eclectice în acele zone românești unde catolicismul, protestantismul și ortodoxia s-au întâlnit și au conviețuit foarte aproape, unde au rămas încă urmele credințelor dacice străvechi și chiar ale credinței în Marea Zeiță, încă și mai vechi, și unde, prin transpoziția în obiceiurile și superstițiile sașilor germani sau ale maghiarilor catolicizați, s-au alăturat și credințe străvechi ale lumii nordice și chiar de mai departe.

Astfel, din relatările Mariei Grancea din Avrig, în zona Sibiului se pun la porți mesteceni (denumiți local armindeni), meniți să îi ferească de iele pe locuitori.