Motto: „Şamanul este marele specialist în materie de suflet omenesc; numai şamanul îl poate „vedea”, căci el îi cunoaşte şi „forma” şi funcţiile“ (Mircea Eliade)

 

Mircea Eliade s-a născut la București în 1907 și a închis ochii la Chicago în 1986. A fost un erudit uriaș și un cercetător uriaș, a studiat filosifia și istoria religiilor, a studiat și practicat yoga și a fost deschizător de drumuri în domenii care azi se bucură de mare popularitate, cum ar fi studiile culturale despre yoga, șamanism, vrăjitorie etc. Mircea Eliade nu este niciodată un simplu istoriograf, ci un gânditor și un om care a avut de-a lungul vieții o percepție clară asupra dimeniunii sacrului și implicării acesteia în toate ariile vieții noastre.

Ideile sale despre sacru și profan și mai ales insighturile despre modul în care este trăit raportul dintre sacru și profan în diferite societăți și epoci au fost foarte influente în perioada de după al doilea război mondial. La Universitatea din Chicago, catedra de istorie a religiilor îi poartă încă numele. Însă biografia lui a fost ulterior contestată, ca atare și unele lucrări ale sale au intrat într-un con de umbră. Vedem însă ideile sale reformulate de persoane mai recente cu o  biografie mai corectă politic.

Tratatul „Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului“ de Mircea Eliade, apărut în 1951 la Paris, în limba franceză, este prima lucrare științifică de o asemenea anvergură dedicată fenomenului șamanismului și mult timp a figurat drept singura referință în domeniu.

Din punctul de vedere formulat de Mircea Eliade, șamanul este un specialist al sufletului, printre altele psihoterapeut și vindecător. Misiunea lui este să vegheze la integritatea sufletului față de tot ceea ce îl amenință din toate lumile și să mențină integrală puterea sufletului de a însufleți. Instrumentul și tehnica șamanului este chiar extazul, care se poate defini pe filiera etimologică drept ex-stasis, capacitatea de a ieși din tine, respectiv de a-și părăsi trupul și identitatea psihologică personală.

Această capacitate se dobândește prin metode specifice, care încep cu inițierea și care presupun ceea ce psihologia ve denumi ulterior „stări alterate de conștiință“ obținute adesea prin folosirea psihotropelor, dar și prin folosirea transei induse de ritm și muzică. Tehnologiile extazului presupun desprinderea de componentele personale, sociale și terestre ale vieții șamanului și conectarea lui cu alte instanțe. Felul în care șamanul se raportează la aceste instanțe ne face să le numim „spirite“.

Conform lui Mircea Eliade, șamanismul stricto sensu este un fenomen religios siberian şi asiatic, prin excelenţă. Cuvîntul ne vine, prin rusă, din cuvântul tungus şaman.

O primă definiţie a acestui fenomen complex, şi poate cea mai puţin hazardată, ar fi : şamanism = tehnica extazului.

În acest mod a fost el atestat şi descris de primii călători în diverse ţinuturi din Asia Centrală şi Septentrională. Mai tîrziu, fenomene asemănătoare au fost observate în America de Nord, în Indonezia, în Oceania şi în alte părţi; aceste fenomene sînt pur şamanice şi pot fi foarte bine studiate împreună cu şamanismul siberian.

Dar: prezenţa unui complex şamanic într-o zonă oarecare nu implică în mod necesar ca viaţa magico-religioasă a unui popor să se fi cristalizat în jurul şamanismului. De obicei, şamanismul coexistă cu alte fenomene şi forme ale magiei şi religiei.

Vrăjitori şi magie întâlnim aproape peste tot în lume, în timp ce şamanismul presupune o „specialitate”: „stăpânîrea asupra focului”, zborul magic etc. În virtutea acestui fapt, deşi şamanul este, printre altele, un magician, nu orice magician poate fi socotit şaman. Aceeaşi precizare se impune în ceea ce priveşte vindecările şamanice : orice medicine-man este un tămăduitor, şamanul însă foloseşte o metodă care îi aparţine numai lui.

În ceea ce priveşte tehnicile şamanice ale extazului, ele nu epuizează toate tipurile de experienţă extatică atestate în istoria religiilor şi în etnologia religioasă; nu orice extatic poate fi considerat şaman; şamanul este specialistul unei transe, în timpul căreia sufletul său, se crede, părăseşte trupul pentru a întreprinde ascensiuni cereşti sau coborâri în infern.

„În societăţile primitive şi, deopotrivă, în cele moderne“ spune Mircea Elidade, „aflăm indivizi care mărturisesc că întreţin relaţii cu „spiritele”, fie că sînt „posedaţi” de acestea, fie că le „stăpînesc”. Ar fi nevoie de cîteva volume ca să studiezi mulţumitor toate problemele ce se pun în legătură cu însăşi noţiunea de „spirit” şi cu posibilele ei raporturi cu oamenii, căci un „spirit poate fi foarte bine sufletul unui răposat, ori un „spirit al Naturii”, ori un animal mitic etc. Dar studiul şamanismului nu presupune să abordăm toate aceste aspecte; este de ajuns să definim relaţia şamanului cu spiritele ajutătoare.

Vom vedea uşor prin ce se deosebeşte un şaman de un „posedat“. Șamanul stăpîneşte „spiritele”, în sensul că, făptură umană fiind, reuşeşte să comunice cu morţii, „demonii” şi „spiritele Naturii”, fără să se transforme în instrument al acestora. Se întîlnesc, fără îndoială, şi şamani „posedaţi”, dar ei constituie mai degrabă excepţii, care, de altfel, au o explicaţie.

Șamanii sînt oameni care s-au separat de restul comunităţii prin intensitatea propriei lor experienţe religioase. Conform definiției curente, putem spune despre ei că sunt mistici. Șamanismul nu are legătură aproape niciodată cu instituțiile religioase de orice fel. După Mircea Eliade, șamanii formează o „elită mistică“ care veghează la „sufletul“ comunității. „Şamanul este marele specialist în materie de suflet omenesc; numai şamanul îl poate „vedea”, căci el îi cunoaşte şi „forma” şi funcţiile“

În Siberia şi Asta de nord-est, principalele moduri de recrutare a viitorilor şamani sînt:

• transmiterea ereditară a profesiei şamanice şi
• vocaţia spontană („a avea chemare” sau „a fi ales“).

„A vedea” un spirit în vis sau în stare de veghe este o probă evidentă că a fost dobândită o „condiţie spirituală”, altfel spus că s-a depăşit condiţia omenească profană.

Șamanul din Altai nu are nici un rol în ceremoniile de naştere, de căsătorie şi de înmormîntare, cu excepţia situaţiilor cînd intervine ceva neobişnuit; astfel, şamanul va fi chemat în caz de sterilitate ori de naştere grea. Mai la nord, şamanul este uneori chemat la înmormântări, pentru a împiedica întoarcerea sufletului răposatului, fiind prezent, de asemenea, la căsătorii, pentru a-i proteja pe tinerii căsătoriţi de spiritele rele. Rolul său este limitat la protecţia magică.

Dimpotrivă, şamanul se dovedeşte de neînlocuit la orice ceremonie legată de experienţele sufletului omenesc, ca unitate psihică precară, gata să părăsească trupul şi ca pradă uşoară pentru demoni şi vrăjitori. Prin urmare, pretutindeni în Asia şi în America de Nord, precum şi în alte părţi (Indonezia etc), şamanul îndeplineşte funcţia de doctor şi de vindecător; pune diagnosticul, caută sufletul fugar al bolnavului, îl prinde şi îl aduce înapoi în trupul din care a plecat. Tot eî însoţeşte sufletul mortului în Infern, fiind psihopomp prin excelenţă.

Şamanul este vindecător şi psihopomp pentru că îi sînt cunoscute tehnicile extazului, adică sufletul său poate pleca din trup şi poate ajunge foarte departe, se poate înălţa la Cer şi coborî în Infern. Cunoaşte, datorită propriei sale experienţe extatice, itinerarele din regiunile extraterestre. Poate coborî în Infern şi se poate înălţa la Ceruri, pentru că a mai fost acolo. Riscul de a se rătăci în aceste regiuni interzise rărnîne mare, dar, fiind sanctificat de iniţiere şi protejat de spirite, şamanul este singura fiinţă omenească în stare să înfrunte acest risc şi să pătrundă într-o geografie mistică.

Divinaţia, clarviziunea fac parte din tehnicile mistice ale şamanului. Şamanului i se va cere aşadar ajutorul în căutarea oamenilor sau a animalelor rătăcite în tundră ori în zăpezi, a unui obiect pierdut etc.

Şamanii au jucat un rol esenţial în păstrarea integrităţii psihice a comunităţii. Ei sînt, prin excelenţa, campionii anti-demonici, luptând atăt împotriva demonilor şi a bolilor, cît şi a vrăjitorilor care lucrează cu magie neagră.

Unii șamani se comportă, se înarmează și acționează ca niște adevărați războinici, gata să apere oamenii împotriva armatelor de demoni care îi pot asalta. Unii au faima de „ucigași de demoni“. Elementele războinice de mare importanţă în unele tipuri de şamanism asiatic (lancea, platoşa, arcul, sabia etc.) se explică prin nevoile luptei împotriva demonilor, adevăraţii duşmani ai omenirii. Se poate spune, în general, că şamanul apără viaţa, fecunditatea, lumea „luminii” împotriva morţii, a bolilor, a sterilităţii, a necazului şi a lumii „întunericului”.

Datorită capacităţii sale de a călători în lumile supranaturale şi de a vedea fiinţele supraomeneşti (zei, demoni, spirite ale morţilor etc.), şamanul a contribuit în chip hotărîtor la cunoaşterea morţii Un mare număr de trăsături ale „geografiei funerare”, precum şi anumite teme ale mitologiei morţii, sînt probabil rezultatul experienţelor extatice ale şamanilor. Priveliştile pe care le zăreşte şamanul şi personajele pe care le întâlneşte în călătoriile sale extatice pe celălalt tărâm sînt descrise în amănunt chiar de către şaman, în timpul transei sau după transă.

Lumea necunoscută şi înfricoşătoare a morţii prinde contur, se organizează conform unor tipuri specifice, căpătînd în cele din urmă o structură şi devenind, cu timpul, familiară şi acceptabilă. La rîndul lor, personajele care locuiesc în lumea morţii devin vizibile; au o faţă, o personalitate şi chiar o biografie. Treptat, lumea morţilor devine cognoscibilă şi însăşi moartea este valorizată mai ales ca rit de trecere spre un mod de a fi spiritual. Pînă la urmă, povestirile călătoriilor extatice ale şamanilor contribuie la „spiritualizarea” lumii morţilor, îmbogăţind-o cu forme şi figuri prestigioase.

În rezumat, pentru Mircea Eliade șamanul este un speciaklust al sufletui iat extazul este vehiculul său.

Trupul și sufletul șamanului au fost sfârtecate la început, prin inițiere. Apoi au fost consacrate. El însă păstrează această capacitate autosacrificială de a-și pune în paranteză propriul suflet și propriul trup, de a primi extazul, prin mijloacele care i se potrivesc cel mai bine, prin aliații săi spirituali specifici. Golindu-se de sine, el își adoptă misiunea pe lângă spirite. Ce păstrează el din aceste călătorii și lupte? Am putea afla asta de la șamanii pe care îi vom vedea în lunile următoare în România și chiar la Wayra Astrae!

Va urma!