Despre ruine și amintiri la Sarmizegetusa

Samisegetuza mă preocupă de ceva vreme. Detalii istorice, relatări arheologice, conspirații și desigur ceea ce la noi se rezumă atât de reducționist sub numele de „dacopatii“, adică interpretări care fac din daci poporul primordial și din Dacia centrul lumii – uitând practic exact de ceea ce Mircea Eliade consideră a fi miezul credințelor religioase de pretutindeni: altarul este cu adevărat centrul lumii, iar oriunde ar fi clădit altarul, el ESTE centrul lumii. Ca atare, așa-zisa „dacopatie“ este de fapt recunoașterea altarului, ceea ce mulți dintre noi nu mai facem, de aceea orice astfel de amenajare a unui altar interior ni se pare exotică până la patologie (de aici denumirea de daco-patie).

Dar să nu divagăm: Monika Puiu mi-a sugerat această temă a Sarmizegetusei și, la fel ca tot ceea ce ea sugerează, a stat puțin la dospit și pe urmă a înflorit sub forma unei, să zicem, coincidențe. Am reluat după mult timp legătura cu prietena mea Beatrice Căițanu, terapeut reiki din Timișoara. Am stat îndelung de vorbă și mi-a povestit despre vara ei de foc, în care s-a îmbolnăvit fizic, în care partenerul ei a suferit un accident grav și ea l-a îngrijit, și în care mama ei a plecat dintre cei vii. La capătul verii a primit invitația de a merge câteva zile la Sarmizegetusa, cu un grup organizat. O preocupa și pe ea Sarmizegetusa de ceva vreme, dorise de atâtea ori să meargă. Acum era ocazia, dar ea nu avea bani deloc. A împrumutat și a mers, fără ezitare. I-am propus să-mi povestească experiența, să înregistrez și să redau totul profesionist și exact, științific și documentat, așa cum se cuvine. Am stat de vorbă, mi-a povestit, mi-a trimis fotografii, și-a amintit și a pictat amintirea, mi-a trimis pictura și experiența ne-a înrâurit pe amândouă.

Când să fac relatarea științifică, am constatat că înregistrarea a dispărut. De fapt era acolo, dar albă, fără sunet. Mărturie vie a faptului că în cazul unor astfel de experiențe amintirea noastră este chiar singurul indicator – de aceea poate că cea mai „exactă“ relatare este chiar tabloul pictat de Beatrice după conversația noastră.

Mi-a povestit deci cum s-a simțit primită acolo în sânul pădurii ca și cum s-ar fi întors acasă. Locurile păreau relativ sălbatice și amenințătoare, colegii de grup vorbeau de întâlniri cu ursul, dar în inima ei era pace. De două ori drumurile pădurii au dus-o la Fețele Albe, un drum de pădure chiar din poveste, aproape auzind vocea pădurii spunându-i că este în siguranță și bine primită. Mai mult, în drum locurile acea „ca în povestea cu fata moșului și cu fata babei“ așa cum spune Beatrice, le-au oferit drumeților total nepregătiți hrană, apă, merinde. Un nuc, un măr, un păr, cu crengile până la pământ și încărcate de fructe.

Drumeția trecea printre păduri și pietre, iar la un moment dat crengile subțiri, dar și cele mai groase și tulpinile copacilor se curbau fără niciun motiv aparent. Trei copaci obișnuiți, drepți, și al patrulea curbat parcă de o mână omenească. Niciun motiv fizic pentru care să se întâmple asta, niciun vânt, nicio povară de zăpadă. Copacii se curbaseră ca niște linii de forță ale unui câmp electromagnetic.

Mulți spun că simt „energia locului“. Beatrice exulta. După tot chinul ultimelor luni, exulta. O bucurie calmă. Tandrețe. Senzația de a fi ocrotită de însăși pădurea.

La Fețele Albe, o pală de vânt și senzația ca filamente subțiri, sau mâini ca niște filamente, albe și multe, o străbat. Se întorc la ea așa cum ea se întorsese la pădurea ei. Pădurea fusese odinioară a ei și acum o chema.

În dreptul sitului cei mare, acolo unde tot grupul a văzut un „cadran solar“ ea a avut o altă impresie internă. A simțit încărcătura negativă a locului și în special a acelor pietre. Era ceva întunecat, Aici fuseseră făcute sacrificii omenești. Altarul lui Zalmoxis cerea sacrificii, iar aleșii erau sărbătoriți ca niște eroi. Mureau în sulițe. Cei care nu mureau imediat erau dezonorați, cu toată familia lor, deoareze zeul îi respinsese. La sacrificii participau și preotesele zeiței locale, probabil numite Bendis. Romanii îi spuneau Diana – era Marea Zeiță, a sălbăticiei, naturii, dar și a maternității, fertilității. Preotesele lui Bendis erau mândre și adesea temute de popor. A fost una dintre ele. Săvârșise multe: poate sacrificiile umane în sine, poate durerea omenească a lor, poate altă întâmplare, i-au oprit aici, în acest loc sacru, o parte din suflet și deci din putere. Parte care a chemat-o, o chema de mult, de când îi minte îi venea Sarmisegetuza. A trebuit să treacă prin atâtea, să ajungă la străfundul cel mai negru al durerii pentru ca această chemare să treacă de nivelul unor coincidențe și fantezii de vacanță și să se transforme în ceea ce fusese de la început: un imperativ, o datorie, ceva de recuperat, o pace de câștigat. Atunci au venit cu adevărat și pacea, și bucuria întoarcerii acasă, și blândețea experienței, și senzația intimă a ei ca o comoară personală, dar și dezlegarea de a-și fi întregit puterea și a de a putea merge în sfârșit pe exact acea cale care i se potrivește cel mai bine.

A cerut în mintea ei o amintire concretă care să îi fie reper fizic: a găsit acolo un talisman sub piatră, lăsat probabil de cineva care a fost acolo relativ recent. Pentru ea a fost semnul și sigiliul întâmplării.

Câteodată avem, dar câteodată nu avem astfel de semne care să ne convingă de faptul că cele trăite au fost aievea. Câteodată nu se întâmplă asta și tot ceea ce mai știm despre ele e numai putea lor transformatoare de destin.