Arta de a muri: un dialog despre umbră și învățătură cu Monika Puiu

Am dat titlul acestui articol după o culegere de texte de Mircea Elide, una dintre primele alcătuite în România de doi intelectuali din Iași care pur și simplu au preluat intenția spiritului eliadesc.

Volumul Arta de a muri a apărut la Editura Moldova din Iași în 1993, o carte de un galben strălucitor punctat de negru. Am cumpărat-o pentru că atunci cumpăram tot ce era scris de marele istoric al religiilor de la noi. De citit nu am citit-o atunci în amănunțime, am găsit chiar pagini netăiate.

De ce? Poate parțial pentru că, mai mult sau mai puțin explicit, împărtășeam un soi de superstiție și fobie de moarte foarte răspândite printre cei vii.

După ce și ultimul membru al familiei mele apropiate, respectiv mama, a plecat dincolo, respectiv la 40 de zile după plecare, am revizitat cartea, incitată și de o discuție prealabilă cu Monika Puiu.

Așa am descoperit că reperele cărții coincid cu reperele pe care le-am urmat eu însămi în dialogul cu sufletele care se pregăteau să plece de aici. Nu e de mirare, totuși, deoarece această culegere era concepută ținând seama de marile repere eliadești care, la fel ca și reperele prietenului lui Elide, Carl Gustav Jung, sunt o constelație care arată mereu aceleași puncte cardinale; existența umană ca totalitate in nuce și trecerea dincolo ca o posibilitate de acces la regimuri ontologice noi, accesul la o totalitate de facto, la o lume mult mai deschisă.

La fel ca și CG Jung, Mircea Eliade repetă de numeroase ori și în diverse împrejurări că sursa angoasei și neliniștii contemporane – inclusiv sau mai ales înaintea morții – sunt reflexe ale pierderii credinței noastre. Fără o hartă internă, fie ea și aproximativă, a lumii de dincolo, sufletul se înfricoșează și este livrat spaimelor sale și vedeniilor induse de aceste spaime, pe care câteodată le numește chiar zei. Artele de a muri aduc sufletului o astfel de hartă. Ele sunt multiple, în funcție de religie și alte credințe.

¨Există nu știm ce fascin  admirabil în aceste cărti care ne învață tehnica morții, adică arta  de a trece victorios agonia de pe urmă, de a birui teama animală şi a lăsa sufletul să-și înceapă  călătoria – imaginată de fiecare  conform pregătirii lui religioase  Din punct de vedere antropologic, cărțile acestea sunt adevărate clavis absconditor. Mi se pare că ideea pe care și-o  face o cultură sau un popor despre moarte luminează  îndeajuns valorile şi orientarea lor în viată“ spune Mircea Eliade.

Ceea ce l-a preocupat dintotdeauna pe Eliade este prezent și aici: sublinierea a ceea ce au în comun aceste arte de a muri, anume un soi de arhetip al renașterii, înnoirii și accesului la un regim al existenței în care dualitatea care guvernează această lume tridimensională este biruită.

Numai atașamentele de această lume tridimensională – ale celui defunct sau ale celor rămași – pot aduce sufletului dorința de a reveni – iar despre semnificația acestei dorințe este foarte mult de spus. Am profitat de dorința Monikăi Puiu de a-mi vorbi despre asta…

Moartea e o temă tabu, ne e frică de moarte. Ne e frică, îmbătrânind, de durere, de suferință, de ceea ce vedem împrejur, de pierdere. Este un aspect asupra căruia nu avem control deloc și asta ne sperie cel mai mult.

 Cred că, până la un anumit punct, fiecare om are un fel de dorință de a fi în control. Nivelul diferă.

Unii au nevoie foarte mare de control, pe când alții pot să lase lucrurile să curgă mai liber. Dar toți avem nevoie de anumit control, după cum toți avem un ego cât timp trăim ca oameni pe Pământ.

Ca oameni în lume, cu toții avem nevoie de ego, de simțul de sine și de dorința de a face ceva, de a trăi.

 În același timp, putem vedea viața și moartea ca pe niște tranziții. Eu nutresc credința fermă că avem multe vieți, iar asta de acum probabil nu e nici prima și nici ultima.

 Dacă nu reușim să facem în viața aceasta ce aveam de făcut, nu e problemă, universul are răbdare. Ne întoarcem. O dată, de două ori, de cinci ori, de zece ori. Într-un final, cu siguranță o să faci ceea ce ai de făcut. Procesul nu poate fi oprit, așa cum nu poți opri râul să curgă spre mare.

 Cu toții avem umbra, locul în care nu vrem să ne uităm. Carl Jung spunea că este ceea ce nu vrem să devenim – și ca atare nu ne uităm într-acolo. La un moment dat însă suntem obligați să ne uităm, deoarece ni se termină timpul. Pentru multă oameni, suferința de dinainte de moarte este să se uite într-acolo.

De multe ori despre acest lucru ne vorbește boala. De exemplu cancerul, atât de răspândit în zilele noastre, este un fel de a arde aceste lucruri care nu vrem să le vedem. De aceea oamenii care au trecut prin cancer și au supraviețuit sunt schimbați. Văd viața altfel. Au învățat o mulțime de lucruri din această boală foarte cruntă, care aduce cu ea multă frică.

 Moartea este o mare trecere; lăsăm corpul care are termen de expirare pe Pământ, devenim din nou Pământ, iar sufletul se duce, pentru a reveni atunci când e timpul util să trecem la următorul pas pe drumul nostru de a învăța, de a curăța, de a echilibra ceva care s-a produs în vieți anterioare sau ceva ce ne propunem să învățăm.

 Eu cred, pentru mine, că locul unde se duce sufletul este un loc absolut senzațional de frumos. Am de mult credința aceasta, dar am și un soi de interdicție de a păși acolo:  nu încă nu, Stai un pic. Eu însă știu că e frumos – iar asta nu înseamnă deloc că am dorința de a mori. Dimpotrivă, mie îmi place viața. O să mai fiu pe aici vreo 25 de ani.

 Nu putem vorbi despre moarte fără să vorbim și despre Universul din care facem parte. Și tot ce ni se întâmplă, undeva are un rost. De exemplu, în cazul tatălui meu, am simțit cum se unește, cum se încheia această suferință care îl lega de părinții lui, care au murit foarte devreme. Și, foarte interesant, pentru prima dată, conștient, am văzut înmormântarea părinților.

 În Roata Medicinei, direcția de vest, al cărei animal simbolic este jaguarul, este despre strămoși, despre vieții trecute și despre moarte. Întotdeauna aici trebuie să ne gândim la umbră, pentru că umbra ne arată ce mai trebuie să examinăm, să privim, să conștientizăm.

 Iar când ne lucrăm temele, adesea pornim de la oglindirea inversă pe care ne-o asigură exact acei oameni care ne enervează. De obicei te enervează ceva ce tu nu vrei să recunoști în tine sau nu îți dai voie să fii. De exemplu, pe mine mă enervau persoanele foarte îndrăznețe și aventuroase în trafic – ceea ce eu nu-mi permiteam niciodată, așa cum am conștientizat. La fel, mă enervau colegii care mi se păreau leneși. De fapt eu eram cea care nu-și permitea nicio urmă de pauză. Conștientizarea acestor aspecte care țin de umbră îți dă putere.

Este principiul de bază al psihologiei profunzimilor, am spus.

Cu cât mai puțin supărat pleci la moarte, cu cât mai ușor te naști data viitoare – cu atât mai puțin ai de digerat.

Sufletul pleacă tot? Există posibilitatea să rămână în urmă niște lucruri?

Sunt și suflete rătăcite, e adevărat. Mai ales dacă avem regrete foarte mari, lucruri nerezolvate, atunci, da, poate să rămână o parte din suflet aici. Eu cred profund în fragmentarea sufletului, nu doar dintr-un fel de pedeapsă, nu doar din cauză că ești agățat de ceva ce nu-ți dă drumul sau nu vrei să-i dai drumul; se întâmplă să rămână fragmente de suflet și pentru a învăța. Pentru mine, viața este despre a învăța; dacă nu avem nimic de învățat, nu mai suntem aici.

De exemplu, eu simt că nu trebuie să mă duc în China: o parte din sufletul meu este deja acolo, locuiește acolo și face treaba acolo.

 Cumva, ori suntem o familie de suflete care ne punem în diferite poziții astfel încât să învățăm maxim, sau este vorba despre o fragmentare aceluiași suflet. Până la final, totuși, toate se unesc.

 Oricum, în timpurile noastre cred că am ajuns la o accelerare a chemării de a învața, de a curăța. De asta vedem atât atât de multe lucruri groaznice și, vrem sau nu vrem, trebuie să ne confruntăm cu ele. Nu e nimeni exclus și nimeni nu e izolat. De exemplu, pandemia de Covid a adus efectiv foarte mult la suprafață teama de moarte. Conotația este teama de moartea prematură. Zicem: a murit prea devreme. Dar nu există așa ceva. Fiecare pleacă exact când trebuie – poate fi prea devreme pentru ce pot asimila cei rămași în viață. Însă fiecare suflet pleacă exact atunci când a făcut ce a avut a face.

 Jeffrey Wolf Green vorbește despre faptul că în această existență începem să ne obișnuim să fim despărțiți de lumină. Cu cât mai mult suntem despărțit de lumină, cu cât mai mult ne convine această despărțire – de aici dilema noastră: o parte din noi vrea să se unească cu lumina și o parte vrea să rămână în corpul fizic.

 Eu cred că nu există altceva mai important decât să murim liniștiți. Nu violent. Putem influența asta, prin modul în care lucrăm cu propria noastră dorință de violență sau cu partea care e violentă în noi. Mereu se pune problema: cum ghidezi tu puterea ta? De fapt este doar un drum. Felul cum dezvolt eu această viață și cine devin și ce fel de poziție asum, e doar o metodă de a mă cunoaște.

 În fapt totul circulă. Și eu circul odată cu lumea. Cu cât mai mult încercăm să reținem lucrurile, cu atât mai sigur pierdem. De aceea, cel puțin pentru mine, e important să am tot timpul un fel de privire peste umăr. Ce se întâmplă aici acum? Dar este important să știu că nimic nu e etern; totul trebuie privit ca o călătorie.