Sihla este denumirea românească arhaică pentru o pădure tânără și deasă. Sihla din județul Neamț, un pic mai sus de Agapia este o pădure deasă care abundă de bolovani stranii, care arată ca niște pietre de construcție prăbușite sau aruncate din mâini de uriași. Marele scriitor român Calistrat Hogaș o descria astfel: „Dacă Sihla nu păşeşte dincolo de marginile fireşti, apoi are cel puţin însuşirea de a atinge aproape culmea de asprime, singurătate şi sălbăticie a celei mai puternice închipuiri” Și tot el continuă: „De jur-împrejur, ca şi cum s-ar ţine de mână, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbăticia şi tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără sămânţă şi numai brusturul de munte cu floarea galbenă şi lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite de pe creasta stâncilor înalte în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid… sub privirile lui… Şi sunt acele stânci atât de imense, atât de goale şi tăiate de nişte mâini supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capricios unghiulare, încât îţi aduc ameţeală în suflet, îţi curmă firul gândirii, te apasă pe creieri şi te lasă înmărmurit şi mut”

Nu aș vorbi de un astfel de loc și de un astfel de peisaj dacă ar fi un simplu loc geografic și/sau un peisaj. Ceea ce m-a frapat în cele două împrejurări în care am ajuns acolo a fost tocmai vivacitatea locului, faptul că acele pietre aveau lungi istorii de povestit, care îmi cereau să rămân acolo mult timp în ascultare. Deși numai pietre, aveam senzația că sunt înconjurată de ființe vii, cu prezențe vii și încurajatoare. Un loc sălbatic în care nu aveam nevoie de curaj, pentru că nu eram expusă pericolului, ci aveam nevoie de decizie și persistență pentru a putea rămâne cu urechea pâlnie ca să le ascult vocile.

Am ajuns acolo la îndemnul unei prietene care nu mai văzuse Sihla de vreo 17 ani și de atunci încă îi ducea dorul. După prima vizită de acolo, de la care nu a trecut nici o lună, am ajuns să îi duc și eu dorul. Atât de tare încât mi-am dorit să mai ajung o dată, la interval de vreo două săptămâni, să mai ascult vocea pietrelor sau vocile care veneau dintre pietre.

Numele de Sihla este cunoscut acum printre ortodocși că unul dintre schiturile cele mai spiritualizate. S-au găsit dovezi care arată că aici a fost activitate monastică încă din anii 1200.  Prima menționare scrisă că la Sihla există sihăstrie datează din anul 1326. Apoi pustnici sunt citați aici într-un document din 1604. Istorii mai menționează că perioada de apogeu a isihasmului la Sihla a fost între secolele XVI și XVIII.

Dar adevărata faimă a Sihlei a luat naștere după ce s-a răspândit povestea mirabilă a unei sihastre care a trăit într-o peșteră din apropiere. Teodora a fost canonizată abia în anul 1992, iar ziua ei este 7 august. Adică azi.

În perioada de dinainte de canonizare au început să circule mai multe versiuni (foarte asemănătoare între ele) ale viețîi și faptelor ei spirituale. Ceea ce povestesc aici este o versiune care încearcă să țină seama de toate.

Istoriile relatate de sursele bisericești ne spun că Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla s-a născut în prima jumătate a secolului XVII, în satul Vânători- Neamț, ca fiică a lui Ștefan Joldea, care era armașul Cetații Neamțului din apropiere (armaș se numea un dregător domnesc căruia i se încredintau misiuni  administrative și judiciare; era însărcinat și cu paza cetății).

După unii istorici, ea a fost singura fiică a armașului, după alții ea a avut o soră numită Marghiolița, care a murit fulgerător, la o vârstă fragedă. Aceștia din urmă mai spun și că de atunci Teodora a rămas încredințată că viața aceasta pe pământ este numai o părere și și-a dorit să devină mireasă a lui Hristos, pururea fecioară la trup.

La un moment dat însă părinții Teodorei hotărăsc să o căsătorească cu un tânăr din Ismail ce trăia în satul lor. Cu toate că dorea să-și  dedice viața lui Hristos, Teodora, pentru a nu-și  mâhni părinții, face voia lor. Soțul ei îi împărtășește pornirea duhovnicească: se spune că au trăit că frații.

Când părinții Teodorei se mută la Domnul, Teodora (care nici nu avea 30 de ani) se călugărește la mănăstirea Nifon (Varzaresti) din părțile Buzăului, iar soțul ei la Mănăstirea  Poiana Mărului, devenind Cuviosul Elefterie.

După mutarea la Domnul a schimonahiei Paisia, alături de care Teodora pustnicise în sud vreo 10 ani, ea revine în ținuturile nordice natale și după ce se închină pe la mai multe mănăstiri din Ținutul Neamțului, ajunge și la mănăstirea Neamț. Înțelegând  dorința ei de a duce o viață ascetică, starețul o îndrumă la părintele egumen al Schitului Sihăstria, de  curând întemeiat, ieroschimonahul Varsanufie. Acesta o încredințează ieroschimonahului Pavel Sihastrul  unul din cei 7 ieroschimonahi ce întemeiaseră schitul în 1655. Părintele Pavel, mare cunoscător al  locurilor retrase din Pădurile Sihlei, o duce pe Teodora la chilia de sub stânca unde viețuise un mare sihastru.

Aici la Sihla, ducând o viață de rugăciune neîncetată cu post și priveghere, ea va atinge înalte culmi duhovnicești. Hrana i-o oferea pădurea: bureţi, urzici, mure, măcriş, afine, zmeură. Şi astăzi, cei care umblă pe potecile Sihlei folosesc denumirea de „măcrişul Sfintei Teodora”. Uneori primea sj pesmeți de  la părintele Pavel ce venea să spovedească pustnici din pădurile Sihlei.

Turcii năvălind în Ținutul Neamțului, sătenii și călugării au căutat să se salveze prin munți. Cuvioasă Teodora  da adăpost unor maici și se retrage în peștera din apropiere unde va rămâne până la sfârșitul zilelor.

Iată ce povestește arhimandritul Ilie Cleopa, duhovnic faimos care a trăit în zilele noastre la mănăstirea Sihăstria ( pe atunci era cea mai apropiată așezare, dar tot era la cca 8 km de peșteră): „Teodora s-a retras și a putut trăi în peșteră atunci când nu a mai simţit nici foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârșit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig și nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, care i se face lui și haină și hrană și toate celelalte, și-l păzește de toate“.

Se spune că o ceată de turci, rătăcînd prin pădure, a descoperit o dată peștera. Teodora s-a rugat lui Dumnezeu și prin minune, peretele din fundul peșterii s-a deschis, iar ea s-a putut salva în pădure.

După trecerea la Domnul a Părintelui Pavel Sihastrul, mai apoi și a Părintelui egumen Varsanufie,  singurii care cunoșteau taina Teodorei, această va mai sihăstri în peșteră încă 10 ani neștiută  de nimeni.

Apoi, primind înștiințare de la Dumnezeu despre apropiatul ei sfârșit, Teodora își dorește să se mai  împărtășească pentru ultima dată cu Sfintele Taine. Aici istorisirea părintelui Ilie Cleopa, citită „într-un manuscris străvechi” se umple de inexplicabile întâmplări, unele miracole.

Așadar, conform relatării, Teodora era prea bătrână și slabă ca să coboare la cel mai apropiat așezământ, Mănăstirea Sihăstria, să se împărtășească. În plus, hainele ei putreziseră, era goală. Așa încât a rânduit să fie găsită în chip minunat.

Urmărind un stol de păsări ce îi aduceau bucăți de  pâine din trapeza Mănăstirii Sihăstria, doi frați călugări trimiși de egumen o găsesc pe Teodora.

De fapt, când au intrat în peşteră, cei doi călugări au văzut numai o roată de foc care le-a vorbit. „Se vedea o roată mare de foc și din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer.” Manuscrisul misterios citat de arhimandritul Ilie Cleopa precizează că Teodora se ruga deja de 40 de zile și 40 de nopți.

Datorită acestei luminoase apariții, ziua Teodorei a fost rânduită să fie a doua zi după sărbătoarea Schimbării la Față (când Iisus s-a arătat ucenicilor în plină slavă) iar biserica dintr-un brad construită alături, după trecerea Teodorei, poartă și azi hramul Schimbarea la Față.

Deşi nu-i cunoscuse vreodată, Teodora i-a chemat pe nume pe cei doi călugări şi le-a cerut să-i aducă nişte haine să-şi acopere trupul.

După aceasta i-a chemat mai aproape și li s-a arătat și cu chip omenesc.

„După ce s-a îmbrăcat cu rasă și s-a încins. sfânta i-a chemat pe frați la ea. Și cînd a ridicat mâinile în sus s-a făcut lumină în jurul ei că în jurul unui sfeșnic. Și ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la față, slabă numai pielea și oasele și vorbea rar, cu glas blând și stins” povestește Ilie Cleopa.

Teodora le-a cerut celor doi călugări să se întoarcă înapoi la Sihăstria şi să trimită un preot de acolo s-o împărtăşească. Le-a luminat drumul înapoi spre Sihăstria în miez de noapte, dându-le drept însoțitoare două sfeșnice care se țineau deasupra pământului și luminau calea.

La dorința Teodorei, a doua zi, sosesc preoții: Părintele Antonie – duhovnicul schitului și Ierodiacocul  Lavrentie.

„După ce s-a împărtășit cu Prea Curatele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele și şi-a ridicat mâinile la cer, iar când și- a dat duhul, a ieşit mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile. Și a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaște să le pună în peștera din vale” povestește Ilie Cleopa.

După câțiva ani, călugărul Elefterie (cel ce fusese cândva soțul Teodorei) auzind de întâmplare, va veni și el la Sihla, unde va sihăstri încă 10 ani în chilia ei. S-a săvârșit în pace în  primele decenii ale secolului XVIII fiind înmormântat în poiană.

Sfânta Teodora a trăit la Sihla aproape 40 de ani, începând cu sfârșitul sec.XVll, cea mai  mare parte a acestora fiind petrecuți în peșteră. Cei 40 de ani sunt situați, neprecizat, între 1655 (când s-a  întemeiat Schitul Sihăstria) și 1731 (anul întemeierii Schitului Sihla). Întreaga sa viață monahală și în  sihăstrie însumează cca 60 de ani.

Trupul Teodorei a rămas în peștera 100 de ani, apoi moaștele parfumate au fost puse în raclă de boierii Sturza, duse la Miclăușeni și apoi vândute la Mănăstirea Pecerseaia Lavra din Kiev, unde racla se află și acum, purtând inscripția: „Cuvioasa Teodora din Carpaţi”.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea schiturilor Sihăstria și Sihla, o mare parte din sihaștri au preferat să se liniștească în împrejurimile schiturilor, mai ales pe Valea Pârâului Negru și la Râpa lui Coroi. Astfel puteau ajunge uneori la slujbe sau la un duhovnic mai apropiat.

În vremurile noastre, peștera și stâncile care o înconjoară au devenit loc de pelerinaj. Acum, când scriu acestea, o procesiune se desfășoară.

Încerc să mi le amintesc cu ochii minții, să fixez configurația lor și mai ales să deslușesc strania senzație că ele se mișcă sau se pot mișca, alcătuind de fiecare dată altă hartă, alt mesaj. Probabil însă că nu pietrele în sine se mișcă, ci configurația lor activează mișcarea minții.

Ce fel de pietre sunt acestea? Iată o întrebare legitimă pentru oricine se apropie de dealul de deasupra a ceea ce e azi schitul Sihla. Aparent, niciun alt deal și nicio altă pădure din împrejurimi nu este presărată cu bolovani atât de mari și colțuroși, desprinși parcă dintr-o zidire urieșească prin care a trecut un cataclism. Ca piesele unui joc de puzzle, ele par a  fi fost aruncate unele peste altele, pentru a construi peisaje și configurații care dau senzația unui tâlc ce scapă cunoașterii noastre explicite.

De altfel nici lumea științifică nu a fost foarte grăbită să dea o explicație completă apariției bolovanilor în pădurea deasă a acestui deal, unde suntem departe de marile stânci și de vârfurile montane înalte și golașe de pe care să se fi putut prăbuși.

Ultima și cea mai pertinentă până acum dintre teoriile geologice a fost emisă în 2020 de un grup de cercetători români format din Crina Miclăuş, Constantin Grasu și Anca Seserman. Aceștia descriu un model de construcție care presupune mai multe etape tectonice și influența unor factori climatici foarte aspri de-a lungul erelor și notează desigur și posibilitatea evoluției continue a configurației pietrelor, în prezent și viitor.

Din punct de vedere geografic, zona Sihla este situată în Munții Stânișoara care depășesc altitudinea de 1500 m (1530 în Vârful Hălăuca), 75% din relieful acestora fiind între 800 și 1000 m; ca urmare, ele se încadrează la limita dintre munții de jos și munții mijlocii-înalți.

Zona cu bolovani despre care vorbim și în care se află schitul Sihla este delimitată de izvorul râului Cracău (pârâul Chitele), Agapia Nouă (Sihla) și Secului (pârâul Negru), cu cele mai mari altitudini (1178 și respectiv 1184 m) în Dealul Mare Sihlea. De la Dealul Mare Sihlea spre nord și nord-est relieful scade în altitudine, astfel că domeniul schitului, zona cu stânci de caŕe vorbeam, se află la o altitudine de 946 m, în timp ce peștera Sfintei Teodora ajunge la 980-990 m altitudine.

Cei trei oameni de știință români citați consideră că situația din zona Sihla este rezultatul evoluției Sinclinalului Mănăstirii Dobreanu-Sihla care s-a desfășurat în patru etape care au  presupus sedimentare, cutare, eroziune, fragmentare și din nou eroziune. Etapele pot fi corelate cu cele ale Carpaților Orientali Nord-Centrali deduse pe baza termocronologiei.

Stadiul I- sedimentare continuă în Cretacic-Miocen inferior (cca 130-20 Mă), depusă și îngropată continuu în zona Tarcău din Bazinul Moldovei. Apoi succesiunea sedimentară a fost pliată sub formă de sinclinale și anticlinale în timpul tectogeneticii din Stiria Veche.

Stadiul ÎI – împingere, ridicare. și eroziune. Succesiunea sedimentară este pliată continuu și împinsă în zona externă

Stadiile III și IV – intemperii și eroziune sporite în timpul Ciclurilor Glacio-Interglaciare Pleistocene, care au ridicat structurile deasupra nivelului de bază local și le-au expus la eroziune, așa cum este dovedit de debutul răcirii de la 130 la 120°C în timpul erei Badenian-Sarmate târzii. Procesul continuă în mod constant până astăzi. Rata de eroziune a fost de 0,510,1 mm/an, expunând depozite din ce în ce mai vechi. În cazul Sinclinalului Dobreanu-Mănăstirea Sihla, eroziunea a expus gresii, în timp ce rosturile formate anterior s-au deschis. Ca atare, gresiile au fost pregătite pentru următorul proces de intemperii fizice și chimice. Geologii apreciază că peisajul este în continuă schimbare, dar nu pot aprecia nici rata și nici modul în care aceasta se va produce.

Aceste cercetări dau un răspuns acceptat științific la întrebarea: ce fel de pietre sunt acestea? Mai sunt însă și alte întrebări care se ivesc vizitatorului Sihlei.

Ce fel de ființă a fost Teodora? A fost ea oare una și aceeași cu fiica armasului Joldea de la Cetatea Neamțului, dispărută în sihăstrie prin Moldova amenințată de turci și tătari?

Cum a trăit ea printre stâncile Sihlei?

Ce au văzut călugării în noaptea aceea de pomină după ce s-au rătăcit prin pădurea deasă?

Ce sunt și ce fac stâncile Sihlei și de ce atrag atât de mult pe cei ce au porniri sihăstrești? Sunt pietre inerte pe care imaginația ferventă a celor obișnuiți cu singurătatea le înzestrează, prin proiecție, cu o capacitate de a comunica/reverbera? Sunt ele felii de pământuri străvechi care au propria menire?

Iată întrebări pe care mintea le frământă fără a le putea formula răspunsul. Numai inima îl poate nutri și poate de aceea aici la Sihla a înflorit din străvechime practica rugăciunii inimii, numită și isihasm.

De altfel, sihastru, cuvântul care a ajuns să fie sinonim cu ˝pustnic, anahoret˝, vine de la isihasm, un tip de rugăciune consemnat în toate bisericile răsăritene și dezvoltat în mod particular în acest spațiu al mănăstirilor nemțene.

În accepţiunea populară, isihastul (sihastrul) este monahul care se linişteşte în singurătate şi se roagă neîncetat pentru lume. Isihasmul (hesychasmos în greacă) – termen ce derivă din hesychia, „liniște, împăcare” – este o tradiție eremită de rugăciune în tradiția ortodoxă, a cărei practicare se numește hesychazo: „a păstra liniștea”. Practicanțîi se numesc isihaști (hesychastes). Practica a fost stabilită și teoretizată de Sfântul Grigorie Palama și implementată la Muntele Athos.

Originile ei sunt însă străvechi; unii le trasează în pustiurile Egiptului și/sau Asiei Mici. Alții preferă să nu le traseze.

Rugăciunea tipică isihastului, ale cărei cuvinte sunt Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, este o rugăciune care mai întâi se rostește neîncetat. Apoi ea coboară în respirație și respirația e rugăciunea. Apoi ea coboară în inima și bătăile inimii sunt rugăciunea. Astfel întreagă ființă a sihastrului-isihastului rugător este numai rugăciune. Isihasmul este una din puținele practici creștine care nu disprețuiește corpul, ci se ajută de el și îl face casă a divinului.