Știu că majoritatea oamenilor vor face ochii mari

Știu că nu vor fi mulți care să aprecieze măcar un pic faptul că ni se da o șansă extraordinară prin această simplă naștere în corpul omenesc

Am fost obișnuiți să ne blestemăm condiția materială, de către numeroase tradiții spirituale.

Sau, putem spune și așa, numeroase tradiții spirituale și sisteme sociale și-au tras seva tocmai din faptul că suntem supărați pe corpurile noastre atunci când ne dezamăgesc. Ne simțim prinși în corp, prizonieri sau trădați de corp. Acești termeni morali ne arată cât intensă ne este de fapt înrădăcinarea în dialectica corpului: plăcere versus durere. Suntem răsplătiți cu desfătări – și multe din descrierile raiurilor din religii sunt descrieri ale unor desfătări ale corpului, eternizate, iar suferințele corpului servesc drept pedeapsă, inclusiv în societate, printre membrii speciei umane.

Tindem să deplângem faptul că suntem muritori și mai ales să deplângem faptul că suntem conștienți și muritori.

Corpul plin de neajunsuri decade, câteodată resimțim degradarea lui ca profund umilitoare și mai ales dezumanizantă.

În aceeași măsură în care credem că acest corp nu ne reprezintă în autentica noastră fiiință nemuritoare, suntem umiliți și ne simțim infraumani atunci când corpul suferă dezintegrări. Și de multe ori ceea ce așteptăm de la o religie sau de la o filosofie sau de la o construcție spirituală este chiar mângâierea, reconcilierea cu frustranta idee de a avea un corp.

Să reținem chiar acest cuvânt, mângâierea – supremul lucru pe care ni-l dorim, chiar și de la duh, este plăcerea.

Acest lucru pare astfel menit să ne amintească că suntem umani în măsură în care suntem bine în corpul propriu. Corpul face parte din umanitatea noastră și nu ca o fatalitate mai degrabă neplăcută, dar inevitabilă, ci ca un privilegiu dat ființei noastre, pe care am face bine să îl apreciem ca atare.

Adesea spunem despre noi că avem un trup sau suntem într-un trup: rareori ni-l asumăm ca atare, spunând că suntem un trup. Totuși, suntem un trup exact în măsura în care suntem și un suflet și acesta este avantajul nostru.

Iată totuși o idee cât se poate de exotică pentru cei care au crescut în religiile care repetă obsesiv necurăția corpului. Totuși, cel puțin marile monoteisme au texte sfinte care pun corpul în cu totul altă lumină. Să ne amintim că mântuirea creștină nu vine până ce Fiul lui Dumnezeu nu se face om  adevărat,din carne – și dispute esențiale pentru creștinism s-au dus în jurul ideii de a admite sau nu deplina corporalitate a ființei lui Iisus. Să ne mai amintim cât de încărcat de sens ajunge corpul în cabala iudaică.

În limbajul Upanishadelor indiene, condiția umană este văzută ca un privilegiu: animalele nu pot vedea multe și nu pot evolua departe, iar zeii sunt atât de desăvârșiți încât nu pot decât să fie. Totuși oamenii pot evolua oriunde și pot fi orice. De aceea este un privilegiu să te reîncarnezi ca om, încă mai mult decât să te reîncarnezi ca zeu.

De ce este condiția umană atât de privilegiată? Upanishadele nu detaliază mult pe această tema, dar o fac alte tradiții, cum este tradiția taoistă.

Despre taoiști s-a spus mult timp că sunt oportuniști, în sensul că se bucură de beneficiile oricărui lucru, chiar și ale corpului, și folosesc tot ce se ivește pentru scopurile lor, chiar și corpul.

Fără conotațiile morale care nu au ce căuta aici, da, taoiștii cred că, de vreme ce corpul nostru este angrenat în complexele negocieri între plăcere și durere, pe care marile religii obișnuiesc să le trateze drept inconveniente de bază, atunci ar putea fi de un real folos să ne aplecăm exact asupra lor, asupra raportului complicat între plăcere și durere, între ceea ce simte și ceea ce resimte corpul. Lumea întreagă pendulează între yin și yang, ciclul lor este etern și cel mai flagrant mod în care îl percepem este chiar prin corp. Armonia yinului și yangului se numește taiji – dacă am putea să o păstrăm mereu în corp și, respectiv, între corp, minte și lume, atunci am putea trăi etern.

Cumva o facem, dar numai după ce înțelegem pe deplin că acest trup are un sfârșit – poate nu numai din cauză că se degradează, ci și pentru că misiunea lui cu noi se apropie de sfârșit, pentru că ne-a învățat cam tot ce-am putut învăța de la el și prin el.

Cultul corpului propriu este la fel de important în taoism pe cât este de importantă natura în religia nativă a Japoniei, shintoismul. Ambele apar în calitate de cel mai concret numitor pentru punctul în care spiritul se ancorează în această lume.

Este o întrebare pentru care lumea științifică nu are încă nici măcar un răspuns aproximativ. Unde se termină undele cerebrale și unde începe gândul? Nimeni nu poate spune încă, deși mijloacele de scanare a creierului sunt într-un trend de crescândă popularitate.

Opoziția între suflet și corp s-a adâncit și s-a transformat din momentul în care nu a mai fost numai o opoziție superior – inferior, cum era la antici, unde regimul spiritului este pur și simplu superior ontologic regimului materiei, fără să excludă suportul materiei pentru spirit și astfel lăsând posibilitatea unui mens sana în corpore sano.

Odată cu cosmologia și etica creștinismului, însă, opoziția superior-inferior se dublează de opoziția curat – necurat, care este opoziție intens morală. Nici un fel de apropiere nu mai poate exista între cultul corpului și cultul sufletului. Orice cult al corpului devine necurat, deoarece corpul trebuie pedepsit exemplar – aceasta este de altfel o condiție pentru ca sufletul să-și păstreze sau să-și cultive integritatea. Mens sana, corpore mortificado. Chinuirea corpului începe să capete valențe mântuitoare.

Urmează lunga iarnă medievală a corpului, din care încă ne dezmorțim în prezent și de ale cărei urme noi, europenii, nu suntem complet desprinși, chiar dacă ultimele decenii ne-au deschis și către alte paradigme.

Așa se face că asociem performanța și activitatea sportivă în general cu efortul și suferința, chiar dacă apreciem rezultatele în materie de sănătate și estetică. Așa se face că sunt încă multe persoane care cred că o preocupare constantă pentru aspectul corpului exclude seriozitatea intelectuală – iar acestea sunt numai câteva din prejudecățile rezultate din iarna corpului despre care vorbeam mai sus. Între ele, și dificultatea curentă de a percepe încarnarea ca o șansă a sufletului care depășește ideea de ˝vale a plângerii˝ și de suferință a cărnii mântuitoare pentru suflet.

Totuși înțelepții dintotdeauna știu că nu din opoziție ci din uniunea contrariilor se naște posibiitatea noului sau a saltului ontologic.

Dacă unii se grăbesc azi să răstoarne paradigma trecutului și să ne îndemne să ne ˝iubim˝corpul, există mulți care văd asta că încă o abstracțiune. Mai concret ar fi să respectăm corpul în calitate de potențial trezitor al spiritului și să citim cu maximă atenție ecuația pe care o scrie încarnarea noastră.