Pare foarte tânără, este elegantă și dinamică. Totuși, atunci când vorbești cu Roxana Virna nu se poate să nu fii impresionat de corectitudinea atitudiilor sale, de înțelepciunea cu care ia în considerare fiecare lucru și cântărește fiecare circumstanță, fără a se grăbi spre formule ușor previzibile. Am stat mai mult de vorbă cu ea ca să aflu câte ceva despre parcursul profesional și de viață care a făcut-o să devină terapeut theta healing și să se concentreze pe consilierea adulților, dar și a adolescenților, atât de necesară în această perioadă în care nu-i ușor nici să fii adult, darămite adolescent!

Roxana, ce drum ai parcurs până acum?

Am studiat relații internaționale, dar după terminarea facultății am ales să lucrez pentru o companie de consultanță în resurse umane și mi-a plăcut foarte mult, pentru că era despre oameni și cu oameni. Mereu am avut pasiunea de a înțelege cum funcționăm. Facultatea economică am ales-o pentru că mi se părea practică. Psihologia însă nu mi se părea practică pe atunci. Am lucrat în resurse umane, am fost trainer, am fost coach și la un moment dat am deschis o firmă de consultanță unde făceam proiecte de business pentru top management – mi-am dat seama că de acolo se creează cultura unei firme. În paralel m-am confruntat cu situații în viața personală care m-am făcut să realizez că nu totdeauna răspunsurile vin din perspectiva deciziei raționale de schimba anumite comportamente.

Am început deci să caut altceva. Am descoperit cursurile de theta healing și uriașul efect de transformare pe care pot să îl producă. Am descoperit cât de pasionant este să lucrezi la acest nivel de convingeri, tipare și modele și mai ales cât de fascinant este că le poți curăța Momentul meu de AHA a fost când am văzut cât de ușor se curăță. Asta e rețeta, mi-am zis. Am pornit apoi în lucrul cu mine, cu suișuri și coborâșuri, am pornit să studiez și să practic și alte sisteme, printre care și medicina tradițională chineză, care mi s-au dezvăluit printr-o serie de sincronicități, pe măsură ce puneam întrebări. Studiam pentru propria mea dezvoltare și pentru eliberarea de care simțeam că am nevoie – la un moment dat mi-am dat seama însă că încercam să le spun tuturor ce am descoperit. Ba pe unii i-am și forțat! Mi-am dat seama totuși că nu aceea este calea. Încet mi-am dat seama și că, fără să îmi propun în mod special, introduceam anumite elemente în sesiunile de consiliere pe care le aveam. Am observat atunci schimbările care apăreau la oameni și mi-am dat seama că de fapt asta doresc: am lăsat zona de business și am deschis calea terapiilor alternative. Acum mă ocup de terapie, coaching, inclusiv pentru copii, tineri, adolescenți – am așa ceva și în dotare și în familie.

Au venit oameni la mine care mi-au povestit că trec prin situații cu copiii lor. Le-am povestit că munca e din două părți, nu rezolvi o situația dacă numai trimiți un copil la consiliere, pentru că un copil este produsul educației, contextului din familie. Majoritatea copiilor sunt influentați de programele și tiparele care creează realitatea părinților lor. Am observat cum fiul meu a devenit o oglindă a ceea ce noi l-am învățat; recunoșteam la el frici, angoase, reacții în el, care de fapt erau produsul a ceea ce noi simțeam. Atunci eu am făcut pasul în spate și am ales, împreună cu soțul meu, să ne ocupăm de noi înainte de a repara copilul. A fost un proces natural: pe de o parte am lucrat cu el și pe de altă parte am lucrat noi, părinții.

Mulți părinți au crescut cu ideea că trebuie să îi asiguri copilului condițiile materiale – zona emoțională, spirituală, a fost relativ neglijată. Grija părinților noștri era să ne asigure mâncare și accesul la învățăturăâ. Majoritatea dintre noi am crescut auzind că „treaba ta este să înveți, iar eu mă asigur că ai tot ce îți trebuie“. În ultimi 20 de ani părinții s-au ocupat foarte mult de carieră și au păstrat mereu stresul să-i ofere copilului resursele pe care ei le consideră necesare pentru ca și copilul să urmeze o carieră. Părinții s-au lăsat absorbiți, au căutat școli din ce în ce mai scumpe, necesitățile financiare au crescut foarte mult, iar odată cu ele și stresul, al lor și al copilului. Așa au ajuns părinții să fie depășiți de situație și cer ajutorul consilierului, terapeutului. Este inclusiv drama copiilor din medul rural – ai căror părinți au plecat în aceeași idee, de a le asigura resurse financiare.

Copiii au nevoie de sprijin, ei trec prin multe transformaări, se maturizează rapid și nu înțeleg ce li se întâmplă. Copiii de 13 – 14 ani sunt copleșiți de emoții, nu le înțeleg și se miră aflând că și prietenii lor simt același lucru. Foarte mulți copii sunt dominați de anxietate – iar pandemia a adăugat anxietate în plus. Pandemia a accentuat foarte mult deconectarea, sub aparența continuei conectări online. Acum copiii au iluzia că dau shut dowm și problema nu mai există, dar este o impresie falsă, desigur, problema rămâne. Copiii nu înțeleg ce se întâmplă. Nu înțeleg că este un proces fiziologic prin care se creează anumite conexiuri și comportamente și relații care oricum se întind pe mai mulți ani. Nu ne-am desăvârșit cortexul prefrontal și de acum știm să gestionăm toate emoțiile de pe planetă. Pentru ei procesul este brusc și se suprapune pe o perioadă în care încearcă să descopere cine sunt. Însă fix în perioada asta vine stresul examenelor, încărcătura crește și câteodată devine insuportabilă. Dacă generațiile trecute, aflate în aceleași situații de pregătire pentru examen, aveau și alte activități și reușeau să-și găsească echilibrul făcând altceva, generațiile actiuale nu au aceeași varietate de preocupări și de interacțiuni.

Cu copilul nostru am retrâit propiile noastre temeri și temerile părinților, care ni s-au transmis. La el în școală, de exemplu, mai ales în clasa a opta, accentul era pus exclusiv pe examen: clasa a opta era numai despre examene și literalmente despre nimic altceva. Eu mi-am încurajat băiatul să viziteze liceele, să vadă dacă se conectează cu respectivul liceu; un profesor din școală i-a spus că pierde vremea, că el trebuie numai să învețe. Noi, părinții, ne-am tratat atunci propiile frici și am încercat să creeem pentru copil un echilibru, ca el să poată merge cu mintea clară la examen, ca să poată să dea tot ce știe. Mulți copii se blochează chiar în faza de dinainte de examen, pur și simplu nu mai pot să învețe. Pentru cei care nu sunt obișnuiți să învețe pe dinafară stresul este major. Pentru copilul meu conta numai ceea ce poate înțelege. La examen a putut conecta niște puncte pe care le avea din contextul familiei și de aici a ieșit eseul care l-a ajutat să treacă examenul. În concluzie, copiii trebuie să înțeleagă ca da, examenul este o prioritate, dar nu este ceva care le va marca sau chiar distruge viața. Copiii au tendința de a repeta fricile părinților, iar înțelegând că emoțiile lor exagerate provin din angoase și programe moștenite, ei se pot detașa de ele.

Copiilor li se declanșează anumite stări pur și simplu reconectându-se cu momentele cheie din programul lor, așa cum spune teoria recall, adică din perioada de 30 de luni care cuprinde primul an de viață, sarcina mamei și cele 9 luni înainte de concepție. Astfel ei perpetuează niște lucruri fără să devină conștienți de ele  Războiul recent a activat niște angoase care țin de foame și de moarte care nu sunt proprii acestei generațiii, ci generației bunicilor, care au trăit și foamea și războiul. Dar dacă tu, ca adolescent, devii conștient că acestea nu sunt angoasele tale, ci vin din altă generație, atunci le vei trăi alttfel și le vei lăsa să se descarce.

Noi, adulții, trebuie să avem grijă de această generație, ca acești copii să crească echilibrați. Pe viitor, acesta va fi factorul decisiv, care va conta, și nu atât cunoștințele pe care le dobândesc acum. Important va fi echilibrul de a face față unor transformări fantastice, care se întâmplă acum de pe o zi pe alta. Ar fi bine deci să ne preocupe echilibrul, claritatea, curajul de a face diferit de generațiile anterioare. Noi, părinții, ar trebuie să ne întrebăm continuu dacă ceea ce este bine pentru noi va fi și pentru copiii noștri bine. Răspunsul este: „nu suntem siguri“.

Diferențe între generații au existat întotdeauna; devenind conștienți de avantajele și dezavantajele condiționărilor și limitărilor noastre, putem păstra avantajele, fără a mai crea și dezavantjele. Eu am reușit acest lucru prin meditație și schimbarea unor tipare moștenite.

De obicei o emoție sau boala sunt cele care ne atrag atenția că trebuie să redimensionăm ceva.

Boala ne aduce foarte mult lecții și, oricât ar părea de contraintuitiv, boala este modul în care corpul nostru se vindecă. Boala ne pune în standby pentru a permite corpului să se refacă, după ce l-am suprasolicitat printr-un stres excesiv sau printr-un conflict trăit interior și neîmpărtășit. Urmează de obicei, ca soluție, schimbarea credințelor care ne contiurează realitatea, care ne fac să alegem lumea în care trăim.

Cum se desfășoară o ședință de consiliere cu tine?

Mă adaptez la situația problematică. Fac o sondare care se apropie de anamneza din psihoterapie. Apoi este important să vedem împreună lecțiile pe care le-am învățat într-un moment similar celui în care suntem acum. De obicei răspunsurile țin de a fi, a avea și a face diferit și se exprimă sub forma: „de atunci am început să…“. Odată identificate aceste puncte importante, începem să lucrăm, de obicei prin meditație theta healing și urmează descărcările, care sunt diferite de la o persoană la alta.

Alternez metodele în funcție de felul în care descopăr disponibilitatea persoanei din fața mea. Mergem să sondăm și în familie, folosesc și metoda recall healing și psihogenealogia, încurajez oamenii să vorbească despre problemele lor cu membrii familiei, să îi întrebe pe părinți și pe bunici cum a fost. De obicei părintele descarcă poverile sale și copiii le preiau voluntar. Este o chestiune biologică, de fapt: copilul știe că nu poate supraviețui dacă mama lui nu este ok. Atunci copilul îi preia povara suferinței, pentru ca ea să fie bine și să îi permită copilului să trăiască. Dar ceea ce preia copilul rămâne la el și se poate reactiva – de exemplu atunci când ajunge la aceeași vârstă la care mamei i s-a întâmplat respectivul lucru. Declanșatorul este desigur un factor din viața lui personală, dar sursa este strămoșească. De aceea este important să vorbim cu părinții. Aceștia de multe ori au uitat povestea (poate tocmai pentru că au descărcat-o), dar dacă sunt întrebați își aduc aminte.