În prima parte a periplului nostru despre ritual, după o serie de aluzii savante, am aflat ceea ce știam cu toții, anume că ritualul este definit de ˝așa se face˝.

Cine face și cine a decis ceea ce se face?

Aici avem variații nenumărate și explicații mai mult sau mai puțin complex elaborate, pe care le acceptăm sau nu. Pornind de la gestul ritualic, imaginația noastră poate face cele mai strălucitoare volute, totul cu o miză unică: pentru a ne înrădăcina mai puternic în ceea ce se numește simbolic sau, mai simplu spus, în sacru, respectiv în ceea ce este dincolo de orice dispută existențială, în transcendent.

După cum spuneam în episodul anterior, ritualul ne pune în fața propriului nostru raport cu sensul și simbolicul și urmează să descriu aici o astfel de experiență.

Am scris deja aici mai de mult despre Despacho, unul dintre primele mele motive de curiozitate care m-au atras la Wayra Astrae.

Despacho

Cred că de atunci, din urmă cu aproximativ trei sau patru ani, aș fi vrut să fac un despacho, pentru că intuiam că este ceea ce casa și familia mea avea nevoie: o ceremonie, un ritual desfășurat prin care să ne luăm rămas bun și să apreciem fiecare tot ceea ce am primit și ceea ce am dat. Din motive variate, ritualul ca atare, așa cum este el descris și practicat de șamanii specialiști, nu l-am putut realiza niciodată în forma, casa și familia așa cum erau ele atunci.

Practic, la un moment dat, după ani, am realizat că trăiesc cu acest despacho, câteodată realmente pus în scenă. Că altcineva l-a făcut în acest timp pentru mine și pentru noi, chiar acolo în casă. Apoi acest cineva, care era chiar mama, și-a făcut El Despacho suprem și a plecat, cum spun șamanii, în lumea de sus.

Atunci am început să ghicesc un sens și o intenție ritualică în felul în care-și amenaja existența și mai ales în ceea ce eu numeam instalații, un soi de peisaje cu flori și în general fructe și alte lucruri comestibile. Ceea ce constatam la ea, prin intermediul acestor amenajări, era un mod particular de a vedea lumea, un mod special de a rostui lucrurile care în cea mai mare parte a timpului trecea de câmpul funcțional și eficient, ducând într-un necunoscut care din perspectiva sensului funcțional era absurd și se lovea mereu de absurd.

Apoi, legând fire de strămoși și întâmplări și reconstituind genealogii, am intenționat să fac eu însămi propria ceremonie, într-un alt loc.

Și atunci, prin realizarea fizică, prin acțiunea efectivă de a pune gesturile în armonia unor fapte care să aibă rezonanțe în toate lumile, am ajuns pur și simplu să înțeleg, fizic, practic, concret și pas cu pas, cum și de ce așa-numitele vrăjitoare europene au fost creditate cu ritualurile-tip care le sunt atribuite (dar această este altă poveste, pe care o voi relata ulterior).

Menționez numai că  am avut nevoie de o casă părăsită, pe care a trebuit să o mătur, fapt pentru care am străbătut jumătate de sat târând după mine un măturoi enorm. Am adus apa din fântâna părăsită a casei părăsite, dar apă era plină de mal și, da, mormoloci. Apoi am curățat casa de șoareci, șobolani și gângănii, pe care dacă le-aș fi adunat laolaltă aș fi completat un rețetar vrăjitoresc european vechi de câteva secole. Dar toate astea nu le-am făcut pentru a prepara vreo poțiune cu scopuri obscure, ci pur și simplu pentru a pregăți o scenă curată pentru percepția și acțiunea concretă care să deschidă niște lumi și niște linii temporale.

Ca să rezum, a fost o experiență concretă care m-a purtat din resorturile adânci ale ritualului spre imageria sa. Pe scurt, poate pentru prima dată de când am de-a face cu ritualuri (deci practic de-o viață întreagă) am avut senzația vie și organică a necesității acelor gesturi fizice, care nu pot fi înlocuite de altceva și în niciun caz de vreo reprezentare mentală.

Până la urmă ,care este natura ritualului, dincolo de o suită de gesturi prescrise, de la care nu vrei să te abați, câteodată din obișnuință, câteodată pur și simplu din superstiție? De ce există ritualul și ce ne face să credem că acele gesturi pe care le executăm obsesiv reprezintă o cale care ne va duce dincolo de universul cotidian al gesturilor repetate obsesiv de teama de a deveni irelevanți, de a ne trezi că suntem doar o materie în plus în mecanismele lumii?

Ritualul este acea întreprindere umană care își propune să aducă simbolicul în toate straturile lumii.

Este fără îndoială un gest. Fără gestul concret ritualul nu are sens.

Are o reprezentare imaginară specială (scenografia sa îl particularizează) dar menirea sa specială este de a infuza atât realul cât și imaginarul (înțelegem prin imaginar tot ceea ce ține de imagini) cu semnificații care vin din sfera simbolică.

Ritualul este mereu un act creativ, fără ca prin asta să fie cantonat în imaginar. În ritual, imaginarul este calea de cercetare care ajustează permanent simbolicul la gestul real și gestul real la lumea simbolicului.

Ritualul nu poate fi decât profund individual, că act de asumare personală a simbolicului. Această atitudine este ceea ce separă ritualul de o tehnologie oarecare, înțelegând prin tehnologie succesiunea de gesturi care ˝se fac˝ cu scopul și în intenția specifică de a atinge un anume rezultat (gradul de succes nu interesează aici, definitorie fiind intenția).

Totuși, de unde poți să știi tu cu siguranță că ceea ce faci este ritual, adică are rădăcini în simbolic, și nu este un simplu act artistic de concretizare a imaginarului?

Răspuns: nu ai cum să știi. Această întrebare ține de paradigma tehnologicului, al rezultatului așteptat că urmare a unor acțiuni prescrise. Omul ritual nu își pune niciodată așa o întrebare. Ar putea uneori să aducă în sprijinul lui senzații care țin de imaginar (senzațiile corpului sunt cele mai puternice) sau confirmări care vin prin real (coincidențe, predicții etc). Totuși, acestea nu răspund întrebării, pentru că incidența simbolicului nu poate fi cuantificată și rămâne în regimul incertitudinii.

Omul ritualic este capabil să tolereze lipsa de control și regnul necunoscutului și să-și asume libertatea de a interveni. În calitate de om al libertății, el sălășluiește de bună voie în necunoscut.