Auzind-o pe Monika Puiu povestind în articolul anterior despre trezire și chemarea plantelor, despre plantele care se aliază cu omul și îi vorbesc, gândul mi-a ajuns spre o altă plantă mitică pe care o cunoșteam de mai de mult, mătrăguna zisă și mandragora, o planta umană care literalmente strigă, iar urletul ei îi ucide pe toți cei care nu sunt cei chemați.

Este mătrăguna (Mandragora officinarum L.) ayahuasca europenilor? Și da, și nu. Da, pentru că i se atribuie toate puterile, inclusiv chemarea și ambivalența sacrului. Nu, pentru că totuși nu conține un psihotrop atât de puternic cum este DMT, ci un opiaceu (așa că este mai degrabă sedativă și psihedelică). Poate cel mai exact ar fi să spunem că mandragora este prototipul european al aliatului vegetal.

Mătrăguna este o plantă cât se poate de concretă din flora europeană (se găsește însă și în Asia) iar mitologia ei străbate istoria. Practic nu sunt efecte magice care să nu i se fi atribuit vreodată. Este indicată de mistici drept model al aliatului vegetal deoarece majoritatea legendelor despre ea o descriu ca planta cu chip de om ( sau cu rădăcina în formă de om). Nu poate fi dezrădăcinată ușor și de oricine, pentru că strigă cu glas de om, atât de puternic și sfâșietor încât oricine nu este chemat de ea cade la pământ secerat de moarte subită (unele legende spun că ea crește din sămânța unui bărbat spânzurat pe nedrept).

În cele ce urmează vom face o călătorie printre reperele acestei alianțe, încercând să găsim ce anume îl mai leagă pe omul contemporan al Europei noastre de mistica unei naturi sacre, respectiv de lumile semnificative spiritual ale altor regnuri, cum este cel vegetal și cel mineral.

O istorie despre chemare și găsire în timpuri tulburi de istorie zbuciumată

De la cercetătoarea Mihaela Petrov aflăm  (Dilema veche  nr. 885 din 25 – 31 martie 2021) despre incursiunile mistice ale artistului suprarealist român de origine evreiască Victor Brauner.

Plimbându-se pe malul rîului Durance, în apropierea localității Celliers-de-Rousset, Victor Brauner descoperă frumusețea pietrelor pe care le observă în albia râului și care îi inspiră crearea unui obiect, denumit Imaginea realului increat (1943), al cărui titlu în limba germană, Bildnis aus der unerschöpften Wirklichkeit, trimite la „realul increat” din poetica lui René Char cu care pictorul corespondează în anii exilului.

Într-un carnet din anul 1953, pictorul descrie întregul proces al creației a ceea ce el numește un „personaj fundamental“: „Îmi amintesc că în anul 1943 mă plimbam prin albia unui torent secat ce-mi dădea o impresie de pustiire și de măreție a spațiului, având senzația că mă aflu într-o lume cu alte legi și structuri geologice, pe care tocmai o descopeream. Am zărit deodată un personaj culcat, alcătuit din pietre așezate în așa fel încât i se puteau recunoaște capul, corpul, brațele și picioarele. Am avut impresia că făcusem o mare descoperire și sentimentul straniu de a fi surprins o făptură omenească în metamorfoza trecerii de inerția elementelor sale conferite de natură și că nu era nevoie decât de o intervenție din partea mea pentru a-i reda viața sau a-l însufleți.“

Așadar, el asamblează pietrele găsite în albia râului pentru a alcătui un corp omenesc. le lipește cu ceară de albine într-o cutie. Punându-i pe frunte o etichetă pe care desenează simbolul Ankh (simbol al vieţii în hieroglifele egiptene), Brauner „conferă viaţă omuleţului din piatră“ pe care-l numește personaj fundamental, imagine a realului increat.

 „Actul meu inocent, dictat de sentimentele mele, a deschis gândirea și după ce am reflectat îndelung am luat ceara de albine pe care am topit-o pe fundul cutiei, iar după ce am introdus în ceara caldă fragmentele acelei ființe din piatră, ele au rămas fixate (pentru totdeauna) în stratul din ceară de albine, rezultatul fiind o mică sculptură arhaică de o mare frumusețe, cu acea perfecțiune a eroziunii și a proporțiilor pe care nu o au decât pietrele care s-au aflat de nu se știe câtă vreme (în natură) sub acțiunea forțelor naturale. Obiectul meu purta inscripția «Bildnis aus der unerschöpften Wirklichkeit».“

Arta de a găsi (dusă în cu totul alte regiuni și alte dimensiuni de ready-made-urile lui Marcel Duchamp) unește mistica creației cu actul artistic – și va fi practicată ulterior de un mare prieten al lui Victor Brauner, poetul Gellu Naum.

Ca perfecțiune a actului de a găsi, Victor Brauner se apropie și de Mandragora, rădăcina umană a cărei aflare și dezrădăcinare trece în legende drept un adevărat act magic.

Victor Brauner realizează în 1939 desenul intitulat Mandragora (La Mandragore) în care „mătrăguna“ și cocoșul cu cap de pisică sunt asociate într-o compoziție care amintește de „miracolele“ descrise în cărțile de magie populară. Personajul feminin din desen domină creația sa din anii 1939-1942, prefigurând un alt personaj tipic pentru Brauner: Vizionara, Magiciana, Somnambula, Papesa.

Ce se spunea despre Mandragora în peisajul cultural din jurul lui Victor Brauner?

Mandragora era deja constelată în orizontul psihic, artistic și cultural al epocii în care Victor Brauner o desena.

În 1939, Mircea Eliade publica în Universul literar eseul „Mătrăguna în România“ și, câțiva ani mai  târziu, „Mandragora și miturile nașterii miraculoase“, în limba franceză, în revista Zalmoxis („La mandragore et les mythes de la naissance miraculeuse“, 1940-1942).

Considerată plantă erotică, mătrăguna este și o plantă medicinală cu însușiri terapeutice. Potrivit tradiției populare românești, mătrăguna putea fi culeasă numai de fecioare în nopțile cu lună plină, în zilele dintre Paști și Înălțare. Însoțit de un descântec și de „filtrul“ sau fiertura frunzelor și a rădăcinii, culesul plantei avea rolul de a „fermeca“ și a aduce belșugul și fecunditatea, dar și nenorocul sau chiar nebunia. După felul cum era culeasă, „pe dragoste“, „pe măritat“ – Mătrăgună, / Doamnă bună / Mărită-mă într-o lună – sau „pe urît“ – Eu te iau, / Pe ce te iau? / Pe urît, / Nu pe plăcut –, mătrăguna era considerată benefică sau malefică. „Planta trebuie culeasă departe de sat, ca să nu se audă nici cocoș cântând, nici mîță mieunând“, scrie Mircea Eliade citînd recomandările „meșteroaielor“ în prepararea farmecelor. (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas, 1995) Socotită plantă afrodiziacă și otrăvitoare, cunoscută și sub numele de doamna-codrului, împărăteasa buruienilor sau doamna-mare, într-un dozaj nepotrivit, ea poate să ucidă. Mircea Eliade o numește „iarba vieții și a morții“. Folosită ca talisman, Mandragora (Belladonna) îndepărtează maleficiile care ar putea să apară în viitor.

Puterea mandragorei ca plantă de leac și sacră este menționată de antici.

‘Pitagora a numit mandragora Antropomorphon care înseamnă figură umană, deoarece rădăcinile sale sunt formate din două picioare asemănătoare cu cele ale omului. Mulți încearcă să înșele oamenii ignoranți și creduli sculptând, în rădăcina trestiei sau în cea a Bryonia, toate părțile corpului uman introducând anumite boabe de grâu în acele părți ale corpului din care doresc să crească ierburi în loc de păr. Apoi au îngropat aceste rădăcini până le-au crescut bărbi și le-au vândut pentru ce vor femeilor sterile pentru a avea copii.’

(Pedanius Dioscorides – 40–90 AD)

Mandragora este o plantă perenă cu rădăcini groase, adesea bifurcate, care pot să semene cu picioarele corpului uman. Aparține familiei Solanaceae și genului Mandragora, care include trei specii originare din bazinul mediteranean și din Asia Centrală.

Mandragora este probabil cea mai faimoasă plantă „magică” din Europa, cunoscută atât pentru proprietățile sale medicinale, cât și pentru cele psihoactive, iar o gamă largă de legende și mituri au fost asociate cu ea de-a lungul secolelor.

Cunoscută din cele mai vechi timpuri, apare sculptată în diverse morminte egiptene, iar proprietățile sale vindecătoare sunt menționate în papirusul Eber (1500 î.Hr.). Folosit inițial ca amuletă pentru noroc, ca afrodisiac și pentru tratarea infertilității, utilizarea sa din secolul I a fost ca sedativ și anestezic în procedurile chirurgicale. Arabii au dezvoltat „spongia somnifera”: un burete înmuiat în suc de mandragoră și alte plante, cum ar fi macul de opiu sau belladona, care era aplicat prin nas pentru a face pacienții să doarmă. Aceasta a fost cea mai comună formă de anestezie în Europa până la descoperirea eterului. Pe lângă proprietățile sale narcotice și analgezice, mandragora a fost folosită pentru a trata o mare varietate de afecțiuni medicale, inclusiv astmul, artrita, inflamațiile și ulcerele.

Timp de secole, mandragora a fost asociată cu mituri și magie, fiind unul dintre ingredientele „unguentelor zburătoare” ale vrăjitoarelor în Evul Mediu. Potrivit unei legende antice, atunci când planta era smulsă, ea țipa, ucigând pe oricine o auzea. Prin urmare, strângerea mandragorelor a fost efectuată în urma unor ritualuri elaborate. Una dintre cele mai cunoscute ceremonii a necesitat ajutorul unui câine flămând, care a fost legat de tulpina plantei. Când câinele încerca să ajungă la hrana care i s-a aruncat, care stătea la îndemâna lui, smulgea planta din pământ și, conform legendei, urma să moară la scurt timp după.

Mandragora își datorează proprietățile prezenței alcaloizilor extrem de otrăvitori precum scopolamina, atropina, mandragorina și hiosciamina, care pot provoca halucinații, iluzii, convulsii și chiar moartea. În medicina modernă, hiosciamina și scopolamina sunt folosite ca antispastic, pentru a trata problemele intestinale, nevralgiile și tremorul Parkinson.

Ce mai reținem din ceea ce povestește Mircea Eliade despre Mandragoră?

Culegerea mătrăgunei definește caracterele unui ritual. Sunt obligatorii: puritatea sexuală, curățenia, tăcerea etc. Planta trebuie să fie culeasă pe seama cuiva; de asemenea, e necesară depărtarea (păduri unde nu se aude cocoșul, nici lătratul câinilor), o relativă solitudine (a nu întâlni pe nimeni pe drum), secretul (nimeni nu trebuie să cunoască planul). Femeile și tinerele fete dansează goale în jurul mătrăgunei. Câteodată femeile care o iau se descalţă (urme de nuditate magică). Perechile se drăgostesc și se îmbrățișează. Pentru a culege frunza de mătrăgună, fetele se culcă una peste alta, într-o mimică a actului sexual.

Culegerea e însoțită de o întreagă serie de gesturi și de precauţii magice Mătrăguna trebuie să fie culeasă pe lună plină. Nu trebuie deloc să atingi frunzele cu mâna, ci numai cu dinţii. Făina din care se face pasta magică cu frunzele de mătrăgună, trebuie furată de la moară, cu mâna întoarsă

Planta trebuie plătită, altfel nu este deloc eficace. Se fac, în schimbul rădăcinii, daruri: sare, pâine, zahăr, vin etc care se toarnă în pământ. Mătrăguna este personificată: i se spune doamnă-mare, împărăteasă, maică-bună etc.

Este foarte primejdioasă. Dacă nu e luată după reguli, dacă nu i se poarta suficient de grijă, virtuţile sale magice se întorc împotriva celui care a cules-o,

Mătrăguna are o dublă putere. Forţele sale puţin obișnuite pot fi îndreptate fie către ,bine”, fie către ,,rău”, pentru dragoste și sănătate, pentru ură sau nebunie.

Fiind luată ,pe bine” sau „pe rău”, mătrăguna e temută și respectată. În ea sunt închise puteri extraordinare, care pot înmulţi viaţa sau aduce moartea. Într-o anumită măsură deci, mătrăguna este ,iarba vieţii și a morții“

Vedem deci, după descrierile mitice, că puterea mandragorei este comparabilă cu a plantei de ayahuasca, deși procedurile diferă, deoarece contextele culturale sunt complet diferite.

De ce ne cheamă acești parteneri vegetali ai lumilor psihice? M-a pus pe gânduri răspunsul Monikăi Puiu: ne cheamă pentru a ne călăuzi în schimbare.

Plantele ne ajută să facem față schimbării. Mă frapează aici sensul descoperirii lui Victor Brauner, pictorul mătrăgunei, în pragul uneia dintre cele mai zbuciumate perioade prin care a trecut lumea (cel de-al doilea război mondial). O perioadă căreia noi oamenii totuși i-am supraviețuit – poate și cu ajutorul lumii plantelor pe care am perceput-o folosindu-ne de ochiul artistic – în definitiv au fost atunci o epocă în care artiștii nu se sfiau să afirme că arta este o cale de cunoaștere.

Vom avea oare și acum înțelepciunea să ne unim puterea cu a plantelor ca să învățăm de la ele un echilibru bun între mișcare și permanență, între yin și yang?