Solstițiul de iarnă corespunde momentului în care poziția Soarelui pe cer este la cea mai mare distanță unghiulară negativă față de ecuatorul ceresc. Acest fenomen astronomic are loc de două ori pe an, câte o dată în fiecare emisferă (nordică și sudică). Pentru emisfera respectivă, solstițiul de iarnă este ziua cu cea mai scurtă perioadă de lumină și cea mai lungă noapte a anului, când Soarele se află la cea mai mică înălțime zilnică maximă pe cer. Opusul solstițiului de iarnă este reprezentat de solstițiul de vară.

În funcție de corespondența cu calendarul, solstițiul de iarnă are loc în fiecare an între 20 și 23 decembrie, în cazul emisferei nordice și între 20 și 23 iunie, în cazul emisferei sudice.

Cândva am zis – mai în glumă, mai în serios – că sunt o adoratoare a soarelui – și asta nu numai din pricină că-mi plăcea vacanța de vară, ci îmi plăcea chiar soarele însuși, ba chiar îl priveam nepermis de direct. Iarna inima mi se strângea cumva și orice ritual de lumină mi se părea binefăcător. Eram decisă să scriu ceva despre solstițiu anul acesta, într-un mod cum nu am mai putut scrie vreodată – pentru că toate cadrele în care scrisesem până cum erau restrictive – și mă bucuram profund că la Wayra Astrae libertatea celor patru vânturi îmi permitea să scriu oricât de luminos și out of the box puteam imagina.

Am vorbit cu Monika Puiu despre ceremonia focului de solstițiu pe care intenționează să o realizeze și atunci ea mi-a povestit ceva ce auzise recent și rezonase profund cu credințele ei. Era vorba despre un film în care Alberto Villoldo, creatorul sintezei numite zi Roata Medicinei, profund cunoscător atât al tradițiilor andine cât și al psihologiei abisale occidentale, spunea ceva surprinzător pentru simțul comun: dintotdeauna antropologia și istoria clasică a religiilor a considerat că incașii și alte popoare precolumbiene adorau Soarele. De fapt ce înseamnă asta? Este vorba despre adorarea unui corp ceresc, fie și esențial pentru desfășurarea vieții? Cine studiază lucrurile îndeaproape și nu se cramponează de concepții mecaniciste descoperă că de fapt credințele sunt mult mai nuanțate: aceste popoare privesc Soarele ca sursă a luminii, o poartă prin care tot ceea ce ține de lumină ne influențează. Da, spune Monika, așa am simțit și eu dintotdeauna. Și de fapt, așa este, inclusiv astronomic, soarele este o stea cu evoluția proprie – acum forma lui de manifestare este lumina, dar destinul lui este să se întoarcă în întuneric. Soarele ne deschide poarta spre lumină, dar nu este o poartă eternă, ci are propria dinamică cuantică. Cuantică fiind, poate intra în rezonantă cu noi – și noi cu ea. Cum? De exemplu prin ceremoniiile solare, care se întâmplă de când lumea, peste tot pe pământ, în special legat de cele două puncte nevralgice ale soarelui: cel în care se află cel mai departe de pământ și cel în care se află cel mai aproape de pământ, respectiv solstițiul de iarnă și solstițiul de vară.

Toți antropologii sunt uimiți de precizia calendarelor solare străvechi, de acum mii și mii de ani și laudă capacitatea de „observație“ a popoarelor străvechi. Totuși, deși în general adoratori ai rațiunii, antropologii aceștia dau dovadă aici de o credință irațională: numai prin simpla „observație“, nu ar ajunge toate acele milenii pentru a crea dispozitive solare de o asemenea precizie, de aceea rațional este să credem că sursele de informație ale acestor oameni sunt de o altă natură.

De exemplu, complexele megalitice neolitice de la Stonehenge în Anglia,  respectiv Newgrange în Irlanda, sunt perfect aliniate. Axele primare ale ambelor monumente par să fi fost aliniate cu atenție pe o linie vizuală care indică răsăritul soarelui la solstițiul de iarnă (la Newgrange) și apusul soarelui la solstițiului de iarnă (la Stonehenge).

De celaltă parte a lumii, Poarta Soarelui este un arc sau un portal megalitic din piatră solidă construit de cultura antică Tiwanaku din Bolivia.

Ea este situată în apropiere de Lacul Titicaca la aproximativ 3.825 m deasupra nivelului mării, în apropiere de La Paz, capitala Boliviei. Obiectul are aproximativ 3 m înălțime și 4 m lățime și este construit dintr-o singură bucată de piatră. Greutatea este estimată a fi de 10 de tone.

Atunci când a fost redescoperit de exploratorii europeni la mijlocul secolului al XIX-lea, megalitul zăcea în plan orizontal și avea o crăpătură mare. El se află în prezent în același loc unde a fost găsit, deși se crede că nu aici era locația sa inițială, care rămâne incertă.

Poarta Soarelui este un monument valoros pentru istoria artei și arhitecturii antice. Unele elemente ale iconografiei Tiwanaku sunt răspândite prin întregul Peru și prin anumite locuri din Bolivia. Deși au existat diverse interpretări moderne ale inscripțiilor misterioase găsite pe megalit, se crede că gravurile care decorează poarta au o importanță astronomică și/sau astrologică și pot servi în scop calendaristic. Pragul de sus este decorat cu 48 de pătrate încadrând o figură centrală. Fiecare pătrat reprezintă un personaj în formă de efigie cu aripi. Există 32 de efigii cu fețe omenești și 16 cu capete de condor. Identitatea figurii centrale rămâne o enigmă. Este o figură a unui om cu capul înconjurat de 24 de raze liniare care pot reprezenta raze de lumină solară, ceea ce l-a făcut să fie identificat imediat de arheologi cu „Zeul soare“ al lumii andine, cunoscut de obicei sub numele de Inti.

În Europa străveche solstițiul de iarnă crea pe pământ rezonanță: după acest punct de maxim întuneric tendința urmează să se inverseze, de aici soarele începe să crească în putere. Oamenii participă la acest proces din plin, prin ceremoniile proprii de inversare: se aprind focuri care aduc lumina și alungă demonii și câteodată chiar rolurile sociale se inversează, așa cum o mărturisesc străvechiile Saturnalii romane, care coincid cu perioada din jurul solstițiului de iarnă și care presupun transformarea sclavilor în stăpâni și a stăpânilor în sclavi pentru această scurtă perioadă. Ceremonii străvechi, preluate de la divese popoare, intersectate, au adus pe solul Europei diverse figuri divine/solare care mor și renasc și care sunt legate de acest moment al solstițiului de iarnă: printre ele se află Sol Invictus, un zeu războinic adus de romani din Asia, și apoi Iisus însuși.

Este interesant că de cealaltă parte a lumii cea mai importantă sărbătoare este tot solstițiul de iarnă, deși el se petrece în iunie, atunci când la noi, în emistera nordică are loc solstițiul de vară. În Peru, la Cuzco, în vremea imperiului incaș ceremonia Inti Raymi era cea mai importantă, așa cum relatează Garcilaso de la Vega, supraviețuitor incaș care și-a scris lucrările în vremea conquistei. Ultima celebrare a avut loc în 1535, apoi a venit conquista și ceremonia a fost complet interzisă. A fost reluată în scopuri arhetologice/turistice în 1944, pe un alt loc, din apropiere și în continuare Biserica Catolică leagă această perioadă de celebrarea Sfântului Ioan, pe 24 iunie. Este interesant că așa cum lumea străveche pendulează între solstițiul de iarnă și solstițiul de vară, calendarul și imaginarul creștin pendulează între două repere asemănătoare: Iisus și Sfântul Ioan. La fel ca și în cazul Crăciunului, celebrarea Inti Raymi începe cu post (alimentar și sexual) apoi, după ce soarele răsare și își începe lungul traseu ascendent, au loc ospețe, dansuri, petreceri.

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Ca orice incitare spirituală, înseamnă că ne cheamă să nu mai luăm lucrurile ca atare, să nu ne mai îngropăm nici în bilanțuri, nici în gătit și nici în dorințe arbitrare, ci să deschidem ochii și inima, să aprindem în noi focul purificării și să credem în capacitatea sufletului de regenerare. Să primim darul luminii și să mergem spre ea, trăind-o ca pe o natură. Să facem călătoria luminii, fiind la fel de puri ca și ea.

De când lumea, europenii din nord aduceau acasă în preajma solstițiului o buturugă – yule log i se mai spune. Acest strămoș al bradului de Crăciun era ars apoi pentru ca sufletele oamenilor să se împărtățeasă din lumină și căldură, să se relanseze odată cu soarele, să se purifice. Era noastră mai blândă ne face să aducem în casă un brad frumos, să îl împodobim și mai frumos, dar în loc să îl ardem pe el aprindem diverse luminite electrice. Ceea ce contează nu este totuși gradul de abstractizare, ci gradul de trăire. Tocmai pentru a ne conecta cu această trăire a solstițiului, la Wayra va urma o adevărată ceremonie a focului.

Anul acesta, solstițiul de iarnă se întâmplă în emisfera noastră nordică miercuri 21 decembrie aproape de miezul nopții, la ora 23,47.