Acestea sunt numai trei din cuvintele care denumesc iubirea – și sunt multe astfel de cuvinte, denumind câteodată realități psihice destul de diferite, toate insa traduse indeobste in acelasi fel: „iubire“ – ceea ce lasă loc pentru o mulțime de confuzii și neintelegeri.

Totuși, dintre ele, cuvântul despre care s-a conceptualizat până acum cel mai puțin este munay, iubirea in limba quechua, care provine de la străvechii incași. Știm că este o formă de iubire universală, dar incepem să bănuim că diferă de ceea ce creștinismul propovăduiește ca iubire pentru aproapele. Asta pentru că ceea ce incașii simt ca iubire se referă la tot ceea ce există, dincolo de ceea ce ne pare nouă viu și cu siguranță dincolo de ceea ce este uman. Investit cu munay, totul devine viu, iar transformările intre diversele stări de agregare, intre diversele regnuri ale acestui viu universal sunt intampinate cu respect si bucurie. Ceea ce pot face oamenii este să mențină fluiditatea acestor transformări prin menținerea echilibrului intre ceea ce primesc și ceea ce dau – o artă in sine, a cărei cultivare se sprijina pe iubirea din inimă numită munay (as apropia-o mai degrabă de conceptul chinez de taiji – care nu are o natură emoțională neapărat, insa este o artă a echilibrului yin-yang in care corpul si energiile sale joacă rol de cel mai important vehicul). Inima, centrul energetic unde se concentrează munay este in acelasi timp un centru al vointei, al forului creator al omului. In calitate de atitudine universală a sufletului, munay inseamnă si acțiune ecologică, deoarece vizează echilibrul Mamei Pământ și Tatălui Soare, dar mai ales o acțiune spirituală de deschidere, intelegere și pace prin care toate acestea sunt puse in acea perspectivă universală care este privilegiul omului, ca ființă incorporată.

Cel mai apropiat concept european ar fi agape, concept pe care il intalnim atât la Platon cât și in Noul Testament, despre care se știe că a fost scris in greaca veche.

In cultura populară, „iubirea platonică“ a rămas definită ca „iubire non-sexuală“ insă ceea ce propune filosofia platonică este mult mai complex – incluzând, e adevărat, ideea că erosul este o formă limitată de iubire. Avem astfel la Platon:

1. Eros: dragoste sexuală sau pasională – ceea ce a condus la perspectiva modernă a iubirii romantice. Este dragostea exclusivă pentru „jumătatea ta“ – și ideea de „jumătate“ tot la Platon iși are rădăcinile, in mitul conform căruia ființa primordială a fost androgină și din ea s-au rupt bărbatul și femeia și de atunci se caută ca să intregească androginul. O idee de a complementariza yinul și yangul care se va metamorfoza de-a lungul istoriei intr-un soi de vanatoare-detecție a „aceluia“, a acelui individ precis care ne va completa individualitatea precisă. O instanță particulară a erosului cu care ne vom intalni in Evul Mediu este amour courtois, care de fapt este o formă de abnegație, de golire de sine – la limită, un proces ascetic prin care individul iși cultiva anvergura spirituală renunțând la aspectele psihice limitative ale individualității sale. Dezbărându-se radical de sinele său limitat, individul indragostit se apropie de universalitate. In formele sale extreme, amour courtois nu ajunge niciodată la unirea cu persoana iubită, ci se consumă in negarea de sine totală și, respectiv, exaltarea divină a acestei persoane. Pe scurt, amour courtois este o  formă de golire de sine sacrificială, un extaz al anihilării care mai este prezent in lumea medievală numai ca extaz al sfintelor mirese ale lui Iisus. Tocmai de aceea amour courtois intră intr-o zonă semi-apostatică și odată cu succesul cruciadelor impotriva Albigenzilor (promotori ai iubirii cavalerești perfecte) acel model amoros va fi in descreștere, lăsând loc ideii contemporane despre pereche, o idee mai funcțională social, mai tranzacțională, care păstrează insă ideea de exclusivitate, fidelitate, de cuplu indestructibil.
2. Philia: dragostea care ia naștere din prietenie/afinitate, adesea cu beneficii reciproce care pot fi formate și prin fidelitate și încredere.
3. Storge: iubirea întâlnită între părinți și copii, adesea o iubire unilaterală care provine din nevoie, dintr-o relație de ingrijire.
4. Ludus: dragoste jucăușă și neangajată, destinată distracției fără consecințe
5. Pragma: iubire bazată pe datorie și rațiune și interesele pe termen lung.
6. Filautia: iubirea de sine, care poate fi atât sănătoasă, cât și nesănătoasă; este nesănătoasă dacă cineva se plasează pe sine „deasupra zeilor“ (in sensul in care se adoră pe sine mai mult decât orice pe lume) și este sănătoasă dacă este folosită pentru a construi stima de sine și încrederea în sine.
7. Agape: iubirea universală, constând din dragoste pentru străini, natură sau Dumnezeu.

Desigur că aceste forme nu se exclud, ele se pot suprapune in diferite circumstanțe – iar ceea ce epoca noastră numește cele 5 limbaje ale iubirii se pot aplica diferențiat la fiecare dintre ele:

1. cuvinte declarative și afirmative
2. acte de slujire
3. daruri
4. timp
5. atingeri fizice

Insă cu mult inainte ca secolul nostru să redescopere adevărul fundamental al acestor limbaje, lumea psihică a omului occidental a fost puternic influențată de idealul uneia dintre formele iubirii platonice, agape, devenită iubire creștină „cea mai inaltă formă de iubire, caritatea“; este „iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și iubirea cu care oamenii trebuie să il iubească pe Dumnezeu“. Aceasta este caracterizată nu numai prin universalitate, ci mai ales prin caracterul necondiționat – nu iubim numai pe cei care ne iubesc, ci și pe dușmani, pe „aproapele in general“.  Agape este pusă adesea de autorii creștini in contrast cu philia, iubirea frățească, prietenia – deci iubirea pentru un individ ales pe criterii de afinitate, și cu philautia, iubirea de sine. Agape este o iubire profundă, necondiționată: nu alege, ci se sacrifică continuu, transcende circumstanțele și persistă dincolo de circumstanțe (este văzută și ca golire de sine – kenosis). Sacrificiul extrem și caracterul necondiționat este modelul inclusiv in amour courtois, dar acolo condiția lor este tocmai extrema alegere, extrema circumscriere a obiectului.

Expresia „Dumnezeu este dragoste” apare de două ori în Noul Testament: 1 Ioan 4:8,16. Agape a fost, de asemenea, folosit de primii creștini pentru a se referi la sacrificiul din iubire făcut de Dumnezeu pentru umanitate – creștinii se angajează să facă reciproc, unul pentru altul, un sacrificiu asemănător și să practice acest sacrificiu și față de Dumnezeu. Această înțelegere este construită pe conceptul ebraic de bază de hesed, sau bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, care este predat în Vechiul Testament.

În Predica de pe munte, Isus spune:

„Auziți că se spune: „Să-ți iubești aproapele și să-ți urăști dușmanul”. Dar Eu vă spun vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El îşi face să răsară soarele asupra celor răi şi asupra celor buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubești pe cei care te iubesc, ce răsplată ai?“ — Matei 5:43–46

Depărtându-se de pornirile comune, agape incepe să pară mai aproape de ceea ce mai recentele tălmăciri andine numesc munay, un tip de iubire care nu este o emoție, ci este energie pură. In contactul cu abordările purtătorilor spiritualității tradiționale inca și mai ales cu șamanii (Paqos) ai străvechiului popor Q’ero (descendenți ai elitei spirituale incașe), a venit adesea vorba despre conexiunea prin inimă pe care o are paquo cu tot ce se află sub soare și cu soarele insuși – se cheamă munay și adesea este tradus ca „iubire“.

Munay este așadar:

– Puterea marii Iubiri pe care Pachamama – Mama Pământ – o are pentru noi

– Lumina pe care Inti Tayta, Tatăl Soare, strălucește asupra noastră in calitate de lumină a soarelui

– Iubire Necondiționată: munay inseamnă „dragoste veșnică, necondiționată, fără să gândești sau să eziți”.

Pentru șamanii Q’ero (paqosi), munay este unul dintre cei trei piloni care susțin calea cuiva pentru a deveni un păzitor al pământului. Nu este doar un fel de iubire; sensul ei se împletește cu voința divină. Munay este forța care poate ridica pietre megalitice gigantice din locurile sacre la locul lor. Este o putere care derivă din câmpul energetic viu care animă universul. Energia Munay este situată în centrul inimii (Sonqo Nawi), și este mult mai mult decât o simplă emoție – se și simte diferit de ceea ce ai experimentat vreodată ca emoție – amoroasă sau de alt fel. Munay este văzut ca o atitudine de respect și apreciere pentru toată lumea și pentru orice.

Acum mai multe zeci de ani, eram adolescentă înfometată de răspunsuri și foarte dibace cu întrebările și judecățile. Am întrebat-o pe mama: cine a creat lumea asta? „Dumnezeu“ a zis ea. Dar de ce? am insistat eu. „Din dragoste“, a zis ea, repede și foarte sigură, de parcă era ceva foarte evident. „Eee“, zic eu, „din dragoste pentru cine, că doar nu era nimeni, el i-a creat pe toți ceilalți“. Mama s-a uitat lung la mine și n-a mai zis nimic, dându-mi într-un fel dreptate, dar în același timp netulburată.

Când mama a spus că Dumnezeu a creat lumea din dragoste, s-a referit la ceea ce acum aș numi munay (iar unul din sensurile lui munay este chiar cel de „decizie creatoare“) – insă atunci, in adolescență, am crezut ca se referă la iubirea umana, de aceea nu i-am găsit destinatarul. Pentru că orice iubire umană ca emoție este o iubire condiționată – condiționată de alegere, de simplul fapt de a o dedica unei ființe anume si nu si alteia – sau nu in aceeași măsură. Faptul că putem avea iubire necondiționat fata de un copil ne arata cat de multe poate face iubirea, dar nu este totuși iubire universala.

Invățăturile andine sunt simple și se exprimă simplu insă bogăția lor constă tocmai in faptul că poti petrece o viața intreaga rafinându-ți energia și percepția pentru a le putea cuprinde și practica la adevărata lor deschidere.

Agape ca iubire creștina se apropie mult de munay (si despre agape s-a spus că este mai degrabă un act de voință), dar agape poarta totuși o condiționare divina – Dumnezeu nu poate fi decât „bun“, iubirea este bunătate. Bunătatea in sine nu este o preocupare pentru munay, ci principala preocupare a celui care se deschide spre munay este numai cuprinderea lui universală, urmând ca bunătatea să decurgă de aici.

Dar primul sens pe care l-am cunoscut in viața mea pentru agape nu avea nimic mistic, ci era strict uman: știam că se numește „agapă“ o petrecere mai degrabă intimă, cu mâncare și băutură. Ulterior am aflat că in Noul Testament agapai (pluralul de la agape) desemnează o masă sau o sărbătoare consumată de primii creștini in comun – se practică și azi in unele confesiuni creștine.

Acest sens a lui „agape“ de „impărtășire“ de „a mânca la aceeași masă din aceleași bucate“ (prototipul tainei creștine) este in același timp un semn de alegere a celor pe care ii iubim (ii iubim pe cei care se impartasesc cu noi) dar și de deschidere universală (ii putem iubi pe toti, dacă se impartasesc cu noi). Mai departe privind insă, cu toții, viețuitori organici sau nu, facem parte sau „ne impartasim“ din acelasi circuit trofic si energetic, din același ecosistem spiritual al planetei – cu cât intelegem acest lucru mai profund si mai nuanțat, cu inima liberă de condiționări sentimentale, cu atât munay capătă o formă mai vibrantă și mai concretă pentru noi.