Despre un șaman aparte: vindecătorul din poporul q’ero din Anzi

Când Monika Puiu a anunțat că la Wayra Astrae vor fi oaspeți doi prieteni și învățători ai ei, șamani din Peru, don Pascual Apaza și don Jose Luis Delgado, primul lucru care mi-a venit în minte a fost că trăiesc o legendă și mi se părea absolut incredibil să stai de vorbă cu acești oameni, pe care îi ghiceam alcătuiți cu totul altfel decât oamenii obișnuiți pe care îi cunoaștem. Apoi Monika mi-a povestit despre ei, începând prin a spune exact asta, cât de diferită este experiența și practica lor față de ceea ce ne putem imagina în spațiul nostru cultural. Dar mai ales ce ne revelează experiența lor în raport cu felul în care omul se poate raporta la lume, experiență pe care, poate din lipsa unui cuvânt mai potrivit, o numim șamanism.

„Cuvântul șamanism vine din spațiul desenat de Mongolia, Siberia, China. Însă, generalizând, se înțelege prin „șaman“ un om care lucrează cu energiile și călătorește cu spiritul în diferite lumi; este un om care simte și se lasă condus de simțuri. Vindecătorii care aparțin popoarelor indigene din America de Nord se numesc medicine men și nu șamani. Popoarele din Anzi, cum este Q’ero, numesc paqo, vindecător, acest tip de om, care simte și lucrează cu energiile. Accentul la ei care pe vindecare spirituală a sufletului pentru a aduce în echilibru energiile.

Q’ero este un popor care și-a păstrat tradițiile și modul de viață din vremea imperiului incaș. Când au venit spaniolii, q’ero s-au retras în munți unde nu ajunge nimeni – nici acum nu sunt șosele într-acolo. Poți merge cu un jeep până în apropiere și apoi mergi pe jos sau vin ei să te ia, pe motociclete. Unul dintre miturile lor este că au avut un paqo care a visat venirea spaniolilor și a fost îndrumat să facă un mare zid de piatră, Când au venit spaniolii a fost o mare furtună și toate pietrele s-au rostogolit pe vale, peste spanioli, care s-au retras și nu au mai urcat pe munte niciodată.

Acum 40 de ani au fost descoperiți de peruani – cei din Peru au descoperit la un moment dat că mai există încă acest popor care vorbește limba quechua și care trăiește în numai 6-7 sate la o altitudine de 4500 m. Azi mulți q’ero trăiesc și în Cuzco, mai jos. Dar când au fost descoperiți de „lumea civilizată“, ei au primit și primii străini. Mare influență a avut Alberto Villoldo, psiholog și antropolog, care a fost primul  om din lumea „civilizată“ care a început să caute vindecători în acest spațiu andin. El a deschis cutia pandorei pentru acest popor.

În zilele noastre sunt q’ero care călătoresc în toată lumea. Unul dintre ei este Don Pascual și celălalt Don Chino, care are gene indigene și a învățat de la un maestru Q’ero. Chiar și printre q’ero sunt însă puțini oameni care au păstrat această tradiție și această medicină. Prin Alberto Villoldo și școala lui, medicina indigenă a ajuns în lume și s-a răspândit. Eu am învățat de la o profesoară care a învățat cu el. Șamanii q’ero care călătoresc sunt oameni respectați la ei acasă. În Peru, persoane care sunt 100% indigene, indiferent dacă sunt din munți sau din Amazon, sunt marginalizate. Unii indigeni nici nu vorbesc spaniolă foarte bine, au și problemele lor. Însă tehnicile șamanice din Amazon sunt diferite de cele de pe munte, pentru că cei din Amazon trăiesc efectiv în junglă, cu apă și plante. Cei din munți lucrează cu pietre – mesa cu pietre este medicina lor și cel mai sfânt lucru sunt spiritele munților. Apukunata sunt spiritele munților: Apukunata Ausangate este cel mai puternic munte din tradiția lor, un munte masculin. Au și munți feminini – cel mai mare feminin este Salquatai – am urcat și eu până la 4500 de m, dar înălțimea lui totală este de 7000 de metri. Pietrele și mama pământ sunt reperele șamanilor Quero.

Prin terapie, ei aduc echilibrul – ayni – cuvântul înseamnă și reciprocitate: primesc recolta de la mama-pământ și ii dau înapoi ceva. Atunci când cineva se îmbolnăvește înseamnă că a ieșit din echilibru și atunci vindecătorul, Paquo, restabilește echilibrul. El simte ce anume s-a dezechilibrat în omul respectiv.“

Am întrebat-o mai departe pe Monika în cel fel ar trebui cineva să vină la un astfel de terapeut pentru a afla cel mai bun răspuns.

„Când vii la o astfel de terapie este bine să ai o intenție; de exemplu: vreau să-mi vindec plămânul. Fiecare șaman are metoda lui de a vindeca, dar în comun au obiceiul de a detecta unde ai ieșit din echilibru și de a lucra exact acolo. Nu vreau să spun că sunt preoți, dar și ei se roagă, la Mama Pământ, se raportează la elemente, la arhetipuri, la spiritul condorului, jaguar sau puma.“

Dar dacă vine la el cineva provenit dintr-o altă spiritualitate, cum este un om de la noii care nu are legătură cu spiritul jaguarului, de exemplu? Răspunsul Monikăi a fost simplu:

„Nu contează, energia este la fel. Arhetipurile sunt la fel, nu sunt subumate uneia sau alteia dintre religii.“

Apoi mi-a spus mai multe despre atitudinea care ne poate permite să beneficiem cu adevărat de vindecare; am aflat că în mare măsură de noi depinde ca ea să fie durabilă.

„Vindecătorul aduce echilibrul, o stare de bine. Depinde de noi cât putem menține acea stare de bine sau cât ne ajută corpul să ne reamintim starea de echilibru în care am fost timp de o oră sau timp de trei zile. Corpul nostru este fantastic. Cu ce-i dăm, cu aceasta ne ghidează. De cel care a primit vindecarea depinde cât va sta în ea. Depinde cât de mult o acceptă și de cât de mult poate ține în el acea stare. Dacă suntem fericiți, fericirea curge din noi. După terapie toată lumea iese zâmbind.

După Școala Villoldo, noi cerem omului să exprime se simte după o sesiune: mă simt ușurat, spune unul. Și unde te duce ușurința asta? Am multă energie, formulează el. Pot să îmi rezolv problemele mult mai ușor. Acest lucru trebuie repetat, retrăit.“

Apoi Monika se ridică în picioare și îmi arată. „Eu fac asta în mers“, spune ea. „Instalez senzația și trăirea asta în mers. Mergem împreună. Întreb: cum te simți: ușurat! Și îi zic imediat: „Arată-mi cum se simte. Faci un pas. Dacă sunt ușurat nu îmi mai e teamă de ziua de mâine, am forță, și această expresie se reinstalează în mine, în mersul meu – astfel  înlocuiesc condiționarea veche, care a adus boala, cu una nouă, care aduce senzația dorită – aici ușurarea. Trebuie să fie un gest ușor. Îl pot face în fiecare zi în fața oglinzii. Spui cum te simți și instalezi senzația asta în corp.

Șamanii nu fac asta. Pentru ei e deja făcut, nu mai au nevoie de jocurile complicate ale minții. Problema este la noi. Trebuie să ne înlocuim obișnuințele. Vechea poveste este Nodul Sud, pe unde se exprimă trecutul și strămoșii – nu e ceva de aruncat sau rău, dar este și ceea ce e greu. Cât de mare ar fi trauma, măcar este cunoscută – cu acest fel de atitudine ne putem păstra mult timp în suferință. În jurul nostru vedem cum oamenii nu ies din tiparul propriu – chiar dacă este prost. Chiar dacă în terapie vine un moment de echilibru, noi avem tendința să ne întoarcem foarte ușor la ceva cunoscut. De curând am ținut o dietă foarte strictă în junglă și cumva am trăit o frică de a nu mă mai întoarce niciodată la felul în care am fost – nu este ușor să dai drumul poveștilor vechi.

Dar Q’ero și mai ales Paquo nu au această problemă, ei trăiesc în legătură foarte strânsă cu natura – întreabă pomii și pietrele. La ei ceea ce noi numim certitudine nu există. Ei trăiesc o cu totul altă viață și, venind aici, ne aduc o sclipire din această viață. Ca și cum ar așeza o sămânță. Ei pot provoca o vindecare profundă, dar nu toți sunt gata să o preia. Unii o preiau parțial, alții complet și unii mai puțin. Ei însă dau totul, nu fac discriminare; fiecare preia cât poate.

Sunt lucruri pe care trebuie să le prețuiești pentru că acolo este cheia. Dar nu putem niciodată ști noi ce este vindecare pentru altcineva. Nu trebuie să ne gândim la asta. Dacă efectul vindecării este numai cât o picătură de apă pe o piatră încinsă, și asta este ceva. Contează – chiar și prin acumulare contează. Dacă cineva a experimentat o dată, dorința sa de echilibru nu face decât să crească. În fond, dacă nu îl realizezi în viața asta, nu-i problemă. Universul are timp, îl vei realiza în următoarea, sau în a zecea. E un fel de optimism cosmic aici.“

Aici filosoful din mine m-a împins să întreb: Dar se oprește vreodată ciclul vieților și sufletul trăiește un soi de eliberare? Monika s-a gândit un pic:

„Eu cred că cei de pe înălțimile Anzilor nu-și fac atâtea griji dacă mai vin sau nu mai vin în viața pe pământ, cum ne facem noi. Ei nu vorbesc despre asta, lumea lor este foarte simplă: eu primesc și eu dau. Eu trebuie să țin acest echilibru. Sunt oameni în serviciul energiilor. Dar folosesc obiectele lumii de azi așa cum le folosim și noi.“

Apoi îmi povestește despre cum e viața de azi în satele q’ero. „Odată cu interesul turistic, au apărut și ceremoniile pentru turiști. Am asistat la o astfel de ceremonie, un despacho : cel care a oferit-o știa fără îndoială ceva, dar nu exact. I-am botezat și un copil.“ Monika povestește cu duioșie cum are o finuță q’ero, o fetiță care are acum 6 ani.

Revine apoi adăugând: dacă ești turist pe acolo cele mai mari șanse le ai să dai peste un astfel de șaman pentru turiști. Nu ai cum să-ți dai seama de diferență dacă ești un simplu turist și nu știi nimic despre șamanism.

Monika povestește mai departe despre alte moduri de vindecare pe care le-a trăit în satele q’ero. Povestește cum soția lui Don Chino a făcut pentru grupul de românce o baie de ierburi, o fiertură realizată special pentru ele dintr-un amestec de ierburi – își amintește că era și rozmarin, foarte parfumat. S-au îmbăiat, apoi le-a înfășurat de sus și până jos, soția lui Chino le-a atins creștetul și tălpile, cântând ușor. Apoi, își amintește Monika: „o oră și jumătate pe urmă nu au mai știut unde sunt. Nu erau plante halucinogene. Așa nu am mai simțit niciodată – întâlnisem o vindecătoare feminină adevărată, o forță feminină de necrezut. Ne-a povestit că până în urmă cu câțiva ani nu avea nimeni acolo niciun medicament – pe toți îi vindeca folosind numai plante. Le cultiva în grădina ei, care arăta un rai. Fără să aibă o ordine aparentă, strălucea de frumusețe și conținea tot ce îi trebuia, toate plantele cultivate cu grijă în sticle de plastic.

Aș mai vrea să învăț și să cânt – sunt cântece vindecătoare, cântece care te fac subtil, te deschid către simțurile subtile. Sunt ceremonii cu plante ale căror spirite sunt evocate prin cântec. Don Javier este foarte conectat cu spiritele plantelor de acolo și cu siguranță că trebuie să ai o relație intimă cu ele ca să poți faci ce face Javier. Dar știu că locul meu nu este acolo, ci aici, în lumea pietrelor. Dar cântecele vreau să le învăț.“

Ca să primești echilibrul din vindecarea de la un paqo quero, înscrie-te pentru evenimentele de la București!