Putem privi șamanismul ca modalitate de a te conecta și de a acționa asupra lumii în consonanță cu lumea spiritelor folosind drept principal vehicul psihicul omului. În societățile tradiționale, șamanismul este un proces care se desfășoară de-a lungul întregii vieți: anumiți indivizi sunt chemați, selectați de spirite pentru a le fi parteneri și interlocutori.

În cazul Călușului de la noi, joc/dans/ritual intrat în patromoniul UNESCO din 2005, vorbim despre un soi de șamanism temporar.

Dansul ritual al călușarilor are loc atunci când pogoară Sfântul Duh – la sărbătoarea de foc. Așa este reprezentat și Iisus în slavă – unii asimilează panglicile și penele lor cu aproximări ale dogorii chipului de slavă. Călușarii sunt îmblânzitorii focului (de altfel ei au, printre altele, și funcția de a dansa pentru a feri casele de trăznet)

Confreria Călușarilor Șamani ia naștere ca reacție echilibrantă la adunarea spiritelor malefice în încorporările lor feminine: Rusaliile. Dacă atacul Rusaliilor o cere, se formează ceata călușarilor, care ia naștere cu puțin timp înainte de Cincizecime și se desface apoi – dar numai pentru a se reînființa în anul următor (în general în aceeași localitate componența cetei este mai mult sau mai puțin aceeași). În fiecare an confreria activează strict șapte zile și cetele se formează pentru cca 3 ani, păstrând aceeași compoziție.

Membrii cetei de călușari depun jurământ de castitate și locuiesc în aceași casă, a vătafului (căpeteniei), ceea ce echivalează cu un ritual de purificare și de trecere.

Personajul numit „mutul“ este cel care mobilizează ceata, dar starostele este cel care o conduce. În mod tradițional, mutul era țapul – avea chiar mască de țap și i se atribuiau puteri supraumane – el fiind un prototip al zeului Pan – astfel încât și călușarii par un soi de confrerie extatică exact la fel ca și Rusaliile – imaginate adesea asemănător Baccantelor dionisiace.

Calul este psihopomp din definiție. Cultul șamanic al cailor amintește de războinicii iliri și este foarte posibil să vină de foarte departe.
Etnologul Romulus Vulcănescu compară trei teorii despre căluș:

origine latină – Salii, preoții lui Marte
origine greacă -dans de fertilitate
origine tracă – cabirii – dans al bărbaților care poartă razele de soare (tot rit de fertilitate).

Călușarii sunt luptători, războinici și îi putem vedea drept descencenți ai unor culte războinice străvechi – mai degrabă întâlnim astfel de confrerii în triburi native din America (însă mai mult sau mai puțin asemănătoare confrerii se întâlnesc pe întreg teritoriul Europei, amintind de luptele sacre masculin-feminin care dublează peste tot ritualurile de fertilitate).

Ceata de călușari este adunată deci la chemarea mutului. Apoi nebunia sacră a jocului călușarilor atinge niveluri care induc nebunie în rândul comunității. Costumele colorate ale acestor războinici au o funcție apotropaică, evident, ele seamănă cu costumele șamanilor din zona siberiană, dar și americană, fiind totodată atipice pentru costumul bărbătesc din spațiul nostru. Purtați de aripa Sfântului Duh, călușarii se împodobesc cu pene ca și păsările; sărind în dansul lor, ei devin entități de aer ca și Rusaliile cu care trebuie să se lupte.

Jocul călușarilor candidează la rolul de cel mai rapid dans din lume și ceea ce evocă este o stare de transă și de comunicare transcendentă.

Din jocurile și riturile care au fost cunoscute de folcloriști – deci datând numai din ultima sută de ani – Rusaliile nu sunt reprezentate direct, nu apar ca personaje; ele nici măcar nu sunt nici măcar prea larg pomenite (să ne amintim că ele sunt cele despre care nu se vorbește, cele care nu pot fi pomenite). În schimb, călușarii sunt strict în serviciul comunității: ei joacă prin curțile oamenilor pentru a le descânta de bine și a le purifica de orice forțe malefice, într-un dans de noroc și de belșug, dar și de vindecare a celor tulburați la minte, a celor bolnavi cu sufletul sau cu trupul (luați din căluș, se spune – adică oameni care nu mai sunt călare pe trupul și identitatea lor, oameni care au nevoie de contagiunea călăreților neînvinși, a călușarilor, pentru a-și redobândi controlul asupra sufletului și trupului propriu).

Despre cei atinși de influența nefastă a Rusaliilor că sunt ,,luați din Căluș”. Altfel spus, dacă cineva a încălcat sărbătorile bătrânești, atunci când vin Rusaliile, acela cade definitiv la pat. Era o boală ciudată care nu semăna cu niciuna dintre cele obișnuite. De fapt, se spunea că ,,luatul din Căluș” nu este o boală ,,din carne și din oase”, dar și că ,,medicii nu pot vindeca o asemenea boală”. Etnografii afirmă că ,,luați din Căluș” pot fi și călușarii care încalcă jurământul, ori chiar întreaga ceată, dacă scapă steagul iar acesta cade și atinge pământul. Dar și străinii neinițiați care se apropie prea mult de joc în timpul ritualului. Acesta este și motivul pentru care locul dansului este separat de lumea profană printr-un cerc magic, peste care oamenii obișnuiți n-au voie să treacă. Dar din care nici forțele ,,necurate” nu pot ieși să atace lumea noastră.

Actul terapeutic propriu-zis efectuat de Călușari este precedat de ,,Doborârea din căluș” care se se face cu ajutorul steagului care are la capăt o legătură cu usturoi, pelin și un fir de lână roșu. Acest act magic se produce în mod normal în timpul executării călușului fiind, chiar acțiunea care aduce vindecarea. De fapt, este vorba despre un soi de transfer magic, deoarece prin doborârea voită a unui călușar se obține eliberarea bolnavului de suferința sa, ca și când răul iese din cel bolnav și intră în călușarul care este protejat de puterea magică pe care o deține toată ceata. Tot etnografii relatează că vindecarea se face în afara satului, pe o luncă, sub un copac sau la marginea pădurii. ,,Pentru aceasta, bolnavul este așezat pe un covor așternut în mijlocul cercului de călușari ce dansează în jurul său. La un moment dat se produce Doborârea din căluș a unui călușar, din inițiativa vătafului. Acesta ia steagul și îl ține cam la o palmă deasupra capului călușarului care urmează să cadă. În acest timp, ceilalți călușari joacă mereu fără să se uite la ceea ce face vătaful.

Călușarul ce urmează să fie doborât devine din ce în ce mai abătut, palid, neliniștit, apoi se roșește, nu se gândește la nimic, nu aude, nu vede, se întărește din ce în ce în joc, pe când ceilalți se pierd încetul cu încetul până ce aproape stau pe loc”. Când vătaful aproape a atins capul călușarului, acesta joacă cu o viteză și înverșunare nefirească, iar când chiar îi atinge capul cu steagul, curg apele de pe el de oboseală și se rostogolește la pământ. În acel moment, bolnavul este obligat să se ridice și să o ia la fugă. Doi călușari îl iau de subsori, îl ridică în sus și fug cu el departe de locul unde s-a făcut vindecarea.” Doborârea din căluș se mai face și prin spargerea ulcelei cu apă vrăjită. Vătaful așează în centrul cercului o ulcică cu apă, cu pelin și cu usturoi, după care începe dansul călușului. Călușarul pe care vătaful își așează privirile își intensifică jocul, tot mai dezordonat și amețit. Când jocul ajunge la paroxism, vătaful îl stropește cu usturoiul mestecat în gură, scuipându-l, apoi lovește cu bățul în ulcică, apa vrăjită din aceasta stropindu-l pe călușarul care cade la pământ.

La fel ca și șamanismul în sine, dublând semnificațiile mistice, activitatea călușarilor era o activitate tipică unei restructurări sociale.

Mutul îndepliniște rolul tipic de trickster pe care îl vedem în ritualurile de fertilitate: ca și zeul Pan sau ca satirul, el are un comportament slobod până la obscenitate și niciuna dintre necuviințele lui nu este pedepsită, ci sunt tratate drept „sacre“. De altfel i se spune „mutul“ tocmai pentru că este sacru și ceea ce are el de comunicat nu este în ordinea liimbii conștiente și diurne a oamenilor, ci în registrul sacru al divinității. El este sacru și ceea ce spune el nici nici nu s-a spus de fapt în ordinea firească a societății. Mutul dă glas pornirii antisociale care însoțește incidența sacrului, a transcendentului, în lume.

Așadar, la sărbătoarea de răscruce a verii, numită la romani Rosales și legată de trandafirul sacru, numită la creștini Pogorârea Sfântului Duh, nebunia solară și nebunia pământului se află încă în conflictul simbolizat de lupta Călușarilor bărbați cu Rusaliile femei. Spre miezul verii, la solstițiu, această luptă se va fi încheiat cu nuntirea sacră.