„Cum a fost la Glastonbury?“ am întrebat-o pe Monika Puiu atunci când s-a întors, în toamnă. Mi-a povestit puțin de tot, și imediat mi-a aratat un… pachet de cărți. De la Glastonbury, Monika o adusese pe Maria Magdalena, sub formă de Oracol. „Acum EA mă fascinează“ mi-a spus.

Dar de ce tocmai Maria Magdalena la Glastonbury? Cum se face că tocmai la Glastonbury ne putem conecta cu această figură fără îndoială arhetipală care este Maria, jumătatea egală și pierdută care ar fi completat iconologia creștină, restaurând imaginea totalității mistice?

Poate nu mulți știu că Glastonbury este unul dintre locurile în care venerația pentru Maria Magdalena este la ea acasă de vreo câteva sute bune de ani. Adică mult înainte ca Biserica să o reabiliteze pe deplin din postura de „prostituată pocăită“ și mult înainte ca lumea să fi descoperit, în 1945, tezaurul reprezentat de Evangheliile zice „gnostice“, manuscrisele de la Nag Hammadi, care reprezintă practic dovada fizică a tradiției spirituale în care Maria Magdalena figurează ca prim apostol, drept receptacul și voce a învățăturii originale a lui Hristos. Da, la Glastonbury a existat un cult solid al Mariei Magdalena ca încarnare mitică a Marii Zeițe mult înainte ca știința să demonstreze că a existat cu adevărat o vreme în care Biserica se întemeia pe egalitate, iar vocea femeilor era ascultată. La Glastonbury a fost mereu vie acea tradiție spirituală rezumată de legenda lui Iosif din Arimateea care aduce Graaalul chiar aici, pe acest pământ sfânt al Nordului. Unii spun „alături de Maria Magdalena“, alții spun „cu Maria Magdalena, care însăși este Graalul“ iar misterul este departe de a fi rezolvat. Cert este că un cult al Magdalenei și chiar relicve ale ei sunt venerate aici din cele mai vechi timpuri. Tradiții gnostice transmise oral se grăbesc să o identifice pe Maria Magdalena drept Sofia, înțelepciunea lui Dumnezeu, iar tradiția arthuriană înrădăcinează și legitimează însăși regalitatea lui Arthur ca Rege al lumii britanice pe descendența lui din Marea Zeiță a Avalonului – străveche figură arhetipală, reprezentată desigur de nimeni alta decât Maria Magdalena.

O serie de cercetători ai Bibliei sunt de acord că în Biserica primitivă rolul femeilor era important, se pare că era cel puțin la fel de important ca și al bărbatului. În urma ordinului Consiliului de la Niceea (325 dH), rolul activ al femeilor în Biserica oficială ia sfârșit. Biserica păstrează două figuri feminine dominante și fundamentale: pe de o parte fecioara-mamă (Fecioara Maria – Maica Domnului) și pe de altă parte prostituata, femeia păcătoasă și pocăită – al cărei prototip a fost secole de-a rândul Maria Magdalena. Deși încă de la început au existat diferite curente în Biserică în care Maria Magdalena nu avea nimic de prostituată, nici măcar pocăită, ci, dimpotrivă, trecea drept o femeie instruită și egală cu apostolii, abia în 1969 ideea a putut fi acceptată de Biserica oficială, astfel încât aceasta și-a prezentat un fel de scuze formale, restaurând imaginea Mariei Magdalena în calitate de prim apostol.

Conform evangheliilor, afirmă cercetătorii, Maria Magdalena ar putea fi apostolul preferat al lui Hristos, cel despre care evangheliștii spun că Iisus îl sărura pe gură. Dar, în calitate de apostol, a lăsat Maria Magdalena o evanghelie? Biserica oficială desigur neagă, în noua ordine a Conciliului de la Niceea era de neconceput ca o femeie să scrie ceva care să fi avut vreo autoritate reală în Biserică. Cultul Maicii Domnului era într-adevăr promovat, dar Maica Domnului nu are glas propriu, nu lasă nimic scris. Era de neconceput ca o femeie să știe despre Iisus mai multe, mai exacte și mai bine transmise decât o făceau apostolii-bărbați. În niciun caz ca o femeie să vorbească despre iubire. Cu toate acestea, de când lumea creștină, apocrifele circulau iar figurile feminine înflăcărau atât pietatea populară, cât și mintea unei întregi tradiții de gânditori și filosofi.

Totuși în 1896, într-un codex de papirus din secolul al V-lea scris în limba coptă sahidă, s-a găsit Evanghelia Mariei, un text rămas non-canonic. Numit Codex Berlin, acesta a fost achiziționat la Cairo de diplomatul german Carl Reinhardt. Deși lucrarea este cunoscută în mod popular ca Evanghelia Mariei, ea nu este clasificată ca o Evanghelie de către unii savanți, care limitează termenul „evanghelie” la texte „axate în primul rând pe relatarea învățăturilor și/sau activităților lui Isus în timpul vieții sale adulte” . Ultimul fragment din Evanghelia Mariei a fost dat publicității abia în 1983. Se știe că autoarea este „Maria“, dar care Maria? Aici nu putem decât deduce sau mai degrabă ghici pe baza unor indicii destul de vagi. Unii au presupus că ar putea fi chiar Maria Maica Domnului, alții că este Maria sora lui Iisus, însă cea mai probabilă variantă este că autoarea este Maria Magdalena, care l-a însoțit pe Hristos pe toate drumurile sale, a stat la picioarele crucii, și-a înroșit ouăle de sângele lui și a fost prima care l-a văzut înviat.

Recent, o carte tradusă și la noi sub numele de Maria, întemeietoare a creștinătății și scrisă de Chris Maunder, afirmă că, judecând după contextul istoric, Maria Magdalena, respectiv Maria din Magdala, era o femeie înstărită și independentă, adeptă a lui Iisus și una dintre principalele susținătoare materiale ale campaniei sale de predici.

Meggan Watterson este o teoloagă feministă cu un Master în Studii Teologice de la Harvard Divinity School și un Master of Divinity de la Union Theological Seminary de la Universitatea Columbia. Anul acesta, Meggan a fondat Casa Mariei Magdalena, o comunitate spirituală care practică învățăturile din Evanghelia Mariei. Scrierile ei au apărut în instituții media precum The New York Times, Forbes, The Huffington Post, TEDxWomen și Marie Claire. Cartea sa Mary Magdalene Revealed a devenit best seller Wall Street Journal. Apoi ea a formulat aceste învățături sub formă de predici codificate sub formă imagistică, desenate de moonjube și prezentate sub formă de carduri care alcătuiesc un oracol, care se adâncește în învățăturile spirituale pierdute de mult ale Mariei Magdalena și în mesajul ei de iubire incluzivă pentru întreaga umanitate. Acesta este Oracolul Mariei Magdalena, pe care mi l-a arătat Monica și care se află acum la Wayra Astrae.

Oracolul Mariei Magdalena este despre o viziune a iubirii radicale care s-a format cu mult înainte ca ceea ce Iisus a predicat să devină „creștinism“ adică o religie oficială. fapt petrecut în secolul al IV-lea. Evanghelia Mariei a fost atunci exclusă și îngropată, dar ea s-a păstrat totuși și ajunge la noi acum ca o viziune despre umanitate ca o comunitate de oameni care iubesc, de oameni care și-au riscat viața pentru a se recunoaște reciproc ca egali, ca oameni născuți spre a fi demni de iubire, indiferent de statutul lor în Imperiul Roman. Este vorba despre o viziune pe care Hristos i-a dat-o Mariei pentru a ne oferi nouă, atunci și acum, pentru ca noi să vedem mai puțin cu ego-ul și mai mult cu ochiul inimii.

De ce ne uimește acest oracol? Pentru că toate învățăturile creștine cuprinse în el sunt transfigurate față de ceea ce cunoaștem din evangheliile clasice. Iar aici întâia și practic singura virtute este iubirea. Mai mult, este recunoașterea iubirii necondiționate care ne poartă.

Leacul împotriva celor șapte demoni sau șapte păcate ale spiritului este kenosis (iubirea care te golește de tine). Prin kenosis, cele șapte păcate de moarte se transformă în șapte puteri – pentru fiecare, cărțile lui Meggan propun câte o meditație specifică. Iată care sunt acestea:

 

1. Întunericul – a fi separat, singur.

Ca sursă de putere, întunericul se transformă în prilejul de a vedea lumea din interior.

Întunericul este cel ce face posibilă apariția viziunii.

Tema pentru meditația sufletului:

Ce viziune devine posibilă prin întunericul pe care îl străbat acum?

 

2. Cramponarea – dorința ca oamenii/lucrurile să fie altfel decât sunt

Transformată în putere, ea se formulează așa: Am încredere în ceea ce sufletul meu dorește

„Materia a dat naștere unei pasiuni care are nevoie de imaginație deoarece dorește ceea ce este contrar naturii. O confuzie care aduce tulburare și care cuprinde întreg corpul“ (Evanghelia Mariei 3, 10-11)

Această pasiune este egoul, și este contrară naturii deoarece caută să controleze energia lumii pentru a o face să stagneze. Egoul este îngrozit de schimbare și de moarte, dar noi dorim să avem cu noi sufletul și nu egoul – acest lucru ne poate înspăimânta, deoarece suufletul ne mână spre ceea ce este nou, ceea ce nu am mai făcut niciodată. Sufletul vrea mereu să fie prezent deoarece transformarea se petrece numai în prezență.

Întrebare/meditație:

De ce anume m-am cramponat și ce am căutat să controlez?

 

3. Ignoranța – incapacitatea de a vedea că nu egoul este autorul vieții

Păcatul ignoranței presupune un eu care crede că este totul, că este sinele, că este sufletul, că este autorul.

Ieșirea din acest viciu de percepție este reprezentată de ceea ce s-ar putea numi umilitate – respectiv de întrebarea: Ce este dincolo de această dorință a egoului meu?

Dacă avem puterea de a fi suficient de umili pentru a înțelege că ignoranța noastră ține de umanitatea noastră, că ea este un prea-omenesc, atunci ajungem la experiența modului în care iertarea noastră este divinâ.

Meditație:

Ce am deja în mine și este mai profund decât această dorință a eului?

 

4. Excesul – care literal este pofta de moarte

Excesul se transformă în putere când știu că sunt iubit deja.

După instituționalizarea Bisericii în secolul al IV-lea, în loc de această a patra putere a apărut lăcomia ca păcat. Excesul este văzut ca o dorință de moarte – totuși este de o natură profund inconștientă – în psihanaliză se spune că este o compulsiune.

Însă, dacă ne amintim că suntem iubiți, atunci nu mai avem nevoie să oscilăm în jurul fricii de iubirea care sălășluiește în miezul sufletului nostru. Atunci putem să suportăm și lumina și iubirea, oricât de mari ar fi, pentru că știm că ele nu sunt separate de noi. Sunt de altfel învățături foarte apropiate de cele formulate de Sfinții Părinți ai deșertului și consemnate în Filocalia ortodoxă.

Meditație:

Cum te simți atunci când îți repeți în interiorul inimii tale: sunt iubit(ă)?

 

5. Uitarea – care confundă trupul cu adevăratul sine și astfel uită de sine

Uităm că suntem un trup, un ego, dar și un suflet

Devine putere atunci când ne amintim ce am uitat și de ce am uitat.

Meditație:

Ce mă ajută să-mi aduc aminte că sunt și un suflet?

 

6. Trupul – uitarea înțelepciunii trupului

Dacă știm să îl ascultăm, corpul ne poae împărtăși multă înțelepciune, care vine de dincolo de granițele vieților noastre insividuale. Corpul nu minte niciodată. Aceasta este cea mai bună înțelepciune pentru cei care nu doresc altceva decât să controleze corpul, suprapunând peste concretețea corpului ceea ce dorește Eul, aceste pofte inconștiente de neostoit care sunt adesea mai zgomotoase decât sufletul însuși.

Dacă putem accepta profund faptul că suntem (și) corp, atunci putem înțelege că suntem fericirea celuilalt versant al umanității noastre: corpul. Putem ave o relație de prezență și respirație cu corpul nostru, o relație bazată pe dragoste și nu pe frică. În loc să calchiem pe corp și să-i impunem ceea ce credem noi că el are nevoie, putem pur și să-l întrebăm pe corpul însuși, să-l ascultăm. Să ne ascultăm corpul.

Iar corpul știe să creeze un alt corp dinlăuntru – aceasta este puterea feminină incontestabilă.

Meditație:

Corpul meu iubit, de ce avem nevoie în momentul asta?

 

7. Mânia

Conceptualizată ca păcat atunci când este distructivă, mânia se transformă în informație și devine o putere.

Nevoia opresivă de a părea „buni“ de a nu exprima ceea ce simțim cu adevărat ne forțează pe mulți dintre noi să rămânem blocați în traumă. Este un scenariu fals acela care spune că să fii spiritual înseamnă să fii într-o stare perpetuă de fericire și pace, fără mânie. tituși mânia este iumană.

Mânia este informație – ne amintește ce suntem,, când să acționăm pentru a ne reclama locul și vocea. Mânia ne informează, dar iubirea ne va fi sursă și ghid de acțiune.

Meditație: ce informație îmi revelează mânia asta a mea despre mine acum?

 

Departe de a fi o simplă colecție de idei concretizate în imagini, cardurile sunt transformaționale – aceasta este dimensiunea de oracol. Fiecare card poate fi prilejul unei meditații în trei pași – punctați de trei respirații. În centrul transformării stă însă practica iubirii denumită kenosis – este practic echivalentul creștin al alchimiei interne despre care vorbesc practicile taoiste și tantice.

Oracolul vorbește despre comunitatea de iubire și egalitate care a preeexistat bisericii creștine așa cum o cunoaștem acum și care este produsul unei paradigme masculine. Aceasta a fost initiată încă din primele decenii, dar a fost impusă definitiv odată cu conciliul de la Niceea în organizația care fusese menită la început a reprezenta trupul lui Hristos sau chiar Mireasa lui Hristos. Egalitatea și iubirea sunt principiile inițiale enunțate de Hristos și descind direct din învățăturile sale predate direct Mariei Magdalena, apostolul său iubit. Mesajul ei este că singura putere absolută și adevărată este iubirea.