Cum de pot fi Soarele? Jurnal de astrologie experiențială – workshop 3

Una dintre primele întrebări pe care mi le-am pus atunci când am aflat despre modul în care se desfășoară workshopul de astrologie experiențială a fost chiar asta: am jucat multe roluri în viață, dar cum o să impersonez eu o planetă???? Mai ales dacă nu știu atât de multe despre ea sau dacaă nbatura ei mi se pare departe de ceea ce aș putea prezentifica eu. Atunci am realizat că exact aceasta este miza: să las deschise porțile percepției pentru a auzi ceea ce are să-mi spună această entitate pe care astrologia o numește „planetă“ și apoi să redau fără judecată exact acest mesaj. Complet. Aceasta mi s-a părut provocarea cea mare și spre ea m-am dus cu mare curiozitate.

În cadrul workshopului, rolurile astrale nu ți le atribuie nimeni, ci le tragi la sorți. Cumva, ți le atribuie „hazardul“, dar dacă suntem de acord că nu există hazard am putea spune mai degrabă că te aleg astrele potrivite. Cel mai interesant a fost că la început m-au ales entități despre care știam foarte puțin, apoi, de mai multe ori de-a rândul, Soarele.

Sensul rolurilor astrale cu care te intâlnești într-o anumiotă perioadă nu este deloc înctâmplător, cu toate că bilețelele cu numele planetelor se trag la sorți. În fond, la soprți nu tragi decât ceea ce îți este sortit. Alegi planeta care te alege, care are ceva să-ți spună ție în acea perioadă. Sensul acestei alegeri ți se poate revela imediat, chiar în timpul sesiunii, sau cu mult mai târziu.

De multe ori sensul acestui mesaj de la astre îți apare chiar în cotidian, cu mult după ce sesiunea propriu zisă s-a terminat. Cum? În sensul amintirii și corectării unei secvențe definitorii din dezvoltarea ta psihologică. La început vin amintirile mai recente și mai prelucrate de conștiință, care se traduc prin amintirea unei situații față de care există deja răspuns și înțelegere, apoi vin amintirile străvechi, care apar în calitate de amintire a unei stări, senzații, fără cuvinte, foarte familiară și foarte infantilă.

În cazul meu, s-a ivit mai întâi aminrirea situațiilor reente în care oamnii mă împingeau în poziția de leader, deși nu mi-o doream – eram împinsă deci în rolul de Soare, pe care mă străduiam să îl îndeplinesc cu brio. Practic, așa cum am și răspuns la întrebarea Monikăi: în calitate de Soare nu aveam să fac decât să permit activitatea de strălucire, oricum naturală mie. „Care este rolul Soarelui?“ m-a întrebat Monika. „Să strălucească“, i-am spus. „Să fie el însuși și să strălucească“.

Let shine. Let me shine.

Cu mult mai târziu, peste ceva mai mult de o săptămână de la respectivul workshop, a reapărut o senzație cu mult mai veche – îi spun senzație pentru că este o amintire care seamănă cu o fugitivă și eluzivă transpunere internă în ceea ce eram atunci. Dacă majoritatea entitățile psihologice pe care le numim „amintiri“ ne apar ca un „spectacol“ care se desfășoară în afara noastră și unde participăm mai curând ca observatori sau chiar ca o descriere sau discurs care se adresează conștiinței. Acestea sunt susceptibile să fie constructe secundare, la care participă copios conștiința, cu cortegiul ei de judecăți, considerente, ierarhizări obținute din surse diverse, masiv influențate social.

În schimb, când, fără nicio legătură cu preocupările și activitățile noastre cotidiene și actuale asupra cărora ne aplecăm, dar nu ne concentrăm cu obstinație, avem niște flashuri eluzive cu senzații care ne transpun direct în stare noastră de copil, atunci putem fi aproape siguri că am accesat exact starea de atunci – în cazul meu starea de copil.

În cazul meu a fost vorba despre senzația de copil că în public, în afara mea – care atunci se traducea drept „în afara familiei mele“ – deoarece pentru un copil ca mine limitele Eului cuprindeau și casa și familia mea apropiată, respectiv părinții și bunicii care m-au crescut – nimic nu poate fi pentru mine, direct, special pentru mine. În public, în afara acestui teritoriu sacru, preferam să fiu mai degrabă invizibilă – de fapt transparentă. Dacă mă priveau, eu mă uitam în spate, deoarece nu-mi venea a crede că eu sunt cea privită, că lumea mă privește chiar pe mine. După cum eram deja gata să ispășesc starea de continuă atenție a întregii familii pentru mine, copilul unic, Soarele, prin aceea că acordam mereu atenție și grijă celorlalți, care nu aveau parte de asta în familie. „Dacă în familie eu sunt centrul atenției, nu mai pot fi în altă parte centrul atenției“. O convingere infantilă. Cu puterea încăpățânată a infantilului. Însă dar dacă nu aveam încotro, dacă aveam semnalul că era important, dădeam totul cu plăcere, ca Soarele. Pe care l-am adorat profund ca și cum aș fi crescut pe malul Nilului, cu pasiune. De mică îl priveam în față și acesta era prototipul bucuriei.

Acum însă nu mai am nimic de expiat, acest schimb nu mai există. Pot fi oriunde centrul atenției. Pot alege asta și pot crede că se cuvine. Pot crede că rolul Soarelui mi se potrivește. Nu numai pentru că ador soarele, cu o adorație fizică ale cărei implicații sunt mistice și trec de orizonul psihologic. Acum pot să îl ador mai profund, fiind în același timp soarele și păstrându-mi starea de transparență. Despre asta, cu siguranță va urma.